Ai simțit vreodată o bucurie atât de mare încât ai impresia că sufletul nu are loc să-și întindă aripile și ți-s toate invadate de-o lumină așa de puternică că nu știi cum să îi faci față și, în același timp, o durere atât de mare încât inima ți se chircește de durere și simți că te sufoci și nu poți respira, și singură moartea ar fi cea care te-ar putea salva?
Ai simțit vreodată că vrei să cânți și să dansezi și să-i strigi lumii bucuria ta și în același timp, că vrei să urli, să iasă din tine răcnetul durerii ce te sugrumă pe dinăntru?
E posibil să simți că te naști și că mori, în același timp?
Să simți că ți se dă dar că, de fapt, ți se ia? Să simți că ai putere să muți munții din loc și totuși ești atât de neputincios și de paralizat în durerea ta încât nu poți face nici un pas?
Așa mi-e mie viața. O bucurie pe care n-o pot simți, n-o pot trăi, pentru că mă doare prea tare.
0
Articol anterior
2 comments
Da… si eu am trecut recent prin sentimentul de agonie-extaz. Am avut o saptamana in care abia am avut ragaz sa mananc atat de mult am evadat in mintea mea din viata reala.
Da. Intotdeauna am fost prinsa intre astfel de momente si nu am facut decat sa ma ghidez spre ceea ce nu ma distruge, spre fericirea maxima tratandu-mi tristetea groaznica.
Comments are closed.