Alergând contra timpului

Aveți vreodată impresia că vă fuge pământul de sub picioare? Și senzația să fie un amestec haotic de teamă, entuziasm, nerăbdare, nesiguranță, întrebări? Să vrei să fii prins în vârtejul acela amețitor și să trăiești așa, la limita fiecărei secunde și, pe de altă parte, să vrei să apuci timpul de-o aripă și să-l domolești, să-și facă trecerea mai lentă, să nu simți că vin toate, deodată, de-a valma, năucind, copleșind?!
Ahh, așa mă simt eu acum. Și e bine. Și e rău. E bine că primesc exact drogul de care am nevoie. Că, deși simt de multe ori că-mi scapă hățurile rațiunii din mână, că mă pierd printre detalii și mi se strecoară în suflet mii de întrebări, nesiguranțe, mi-e bine trăind așa, cu fiecare oră planificată, cu atât de multe activități, atât de multe de rezolvat, de făcut. Pe de altă parte, e rău pentru că nu mai știu ce să fac cu timpul meu atunci când intervine o pauză. Nu mai știu să mă bucur de liniște și de lucrurile simple, mici. Îmi lipsește agitația, implicarea. Și mi-e frică de ceea ce urmează atunci când ceva ce mă prinde cu totul se termină și mintea mea lucrează febril pentru a se menține ocupată. Nu mai știu să fiu un om simplu. Sau, poate, n-am știut niciodată.
Mai sunt doar câteva zile până când proiectul Kids for Kids se finalizează. Nu există nimic altceva zilele acestea. Decât sute de copii. Munții de jucării. Trieri peste trieri. Idei pentru lucruri create manual. Planuri pentru ziua de activități. Termene limită. Detalii legate de târg. Afișe. Pliante. Ședințe. Telefoane peste telefoane. Școli care vor să se implice. Pachete venite de departe. Muncă, muncă, muncă. Și o nevoie cumplită de timp. De mai mult timp.
Și tot mi-e teamă. La fiecare pas. Că lucrurile n-au să iasă așa cum trebuie. Că rezultatele nu vor fi pe măsura implicării, a așteptărilor. Că… atât de multe semne de întrebare și temeri. Și mai sunt câteva zile. Așa o fi firesc să simți atunci când îți dorești ca ceva realizat de tine să iasă bine?