Bocanci de munte și limonadă.
Rochii vaporoase și parazăpezi.
Pelerine de ploaie și biciclete fancy.
Ședințe foto și prognoze meteo.
Șerpi și pantofi cu toc înalt.
Cafenele și bugete de cheltuieli.
Flori și contracte de credit.
Oboseală și satisfacție.
Teamă și încredere.
Bine.
Cam astea însemn eu zilele astea. Și mi-s toate amalgam, și le dau formă și vin iar toate peste mine. Și le trag de un capăt și le pierd șirul la celălalt. Și visez biciclete pictate cu cireșe și mers desculț pe munte (o fi pentru că nu mi-am găsit perechea potrivită de bocanci, încă, și în curând pornesc în drumeția mult așteptată), mă trezesc în miez de noapte și-mi arunc ochii lipiți de somn pe sute de situri din lumea întreagă, și mă pun la somn cu un ghem ciudat de nu-știu-ce în stomac și dimineața mi-s cuprinsă de o febră incredibilă de-a face lucrurile și… e bine. E un bine obositor, e un bine care ignoră părțile de mai puțin bine (care, desigur, există, chiar urlând să se facă simțite prin tot felul de tertipuri dureroase) și se concentrează într-o anumită direcție. Dar e bine.
Voi, cum sunteți?
14 comments
Din randurile astea, simt ca zambesti si ca esti bine (atat cat se poate). Si ma bucur mult pentru tine.
Eu una, muncesc si cam atat. Ma simt sigura in orasul asta imens unde nu cunosc multi oameni…insa e ok. Am decis sa ma ocup de mine. Si o sa fac asta, cat o sa-mi permita timpul.
Te imbratisez Frumusico si iti trimit un LA MULTI ANI- pentru copilul din tine si un alt La multi ani, lui Marc!
Mulțumesc frumos, Ela.
Important e să nu te simți tu singură cu tine, cred că de acolo ne vine, de fapt, sentimentul de singurătate care ne dă bătăi de cap, nu de la ceilalți. Sper tare mult să îți găsești drumul…
🙂
I’m fuckin’ tired (din păcate, fără punct între cuvinte). Abia am ajuns acasă după ce-am fost plecat să repar ceva la maşina unui amic. Altceva n-am făcut azi, a fost o zi relativ irosită. A plouat după-amiază, plouă din nou acum. Unde-o fi soarele de vară din copilăria de mult pierdută în negura uitării…?
Şi vorbind de copilărie, azi fiind ziua copiilor – le fac şi eu o urare – deşi mult întîrziată – şi anume să aibă parte de copilăria aceea adevărată, fără constrîngeri, aşa cum unii dintre noi au avut norocul să trăiască.
Azi-noapte am visat trenuri şi o gaşcă ce hălăduia printre liniile de cale ferată. Un mare amalgam şi printre bieţii mei neuroni obosiţi de vreme şi vremuri. Poate-al tău o fi mai roz pe la poale de gînduri…
Dragoș, ziua ta de ieri clar nu a fost irosită. Ai ajutat pe cineva.
Nu cred că mai există copilărie fără constrângeri, e mai degrabă un soi de poți-să-faci-ce-vrei dar, de fapt, nu-faci-nimic. Cam așa.
Na, pe tine dorul de plecat cu trenul te-o bântui… 🙂
Ai şi tu dreptate. Numa’ de-ai şti cîte mă bîntuie şi pe mine…
Din păcate, rămîn cu fantomele gîndurilor nepetrecute şi cu ciudata zvîrcolire a lui „ce-ar fi fost dacă”, la ceas de noapte îngînată-n zi.
Vreau in drumetie pe munte, chiar daca nici eu nu am bocanci. :))
În două săptămâni plec în Rodnei, vii și tu? Rezolvăm și cu bocancii, cumva…
As fi venit, dar e totusi prea departe de mine. :((
… incercand sa trec si peste ziua de azi :(, maine, insa, va fi o zi faina 😉
Roșcățico, așa să fie! Faină, faină!
Nu asa bine ca tine! Am trecut de perioada cand visam biciclete „cu cirese la urechi”. Si…. descult pe munte chiar am mers. Nu stiu daca acu’ au deschis magazine de incaltaminte la Curmatura.
Pe scurt: Nu stiu cum…..dar, sunt!
Toate trec, știu și eu tare bine asta. Oare cel mai important lucru e faptul că ești, că suntem, ce zici?
Zic ca totul e relativ. Macro. La nivel de fizica cuantica nici macar relatiivitatea nu se aplica.
Da’ …… noi sa fim sanatosi!
abrambureala buna! 🙂
Comments are closed.