Capricii ale naturii, și-ale oamenilor.

Se duce azi, pe aici, o bătălie strânsă a stihiilor naturii. Fenomene meteorologice periculoase, imediate, după cum se anunță din partea celor avizați.
Frigul pare să devină conștient de faptul că i-a cam trecut vremea și-și dorește, desigur, plecarea cât mai spectaculoasă. Asist la o bătălie a soarelui care se străduiește să dea la o parte norii întunecați și grei, cu vântul aspru ce mi-a biciuit crunt obrajii dimineață, cu grindina amestecată cu ninsoare care lovește necruțător pământul în rafale scurte, neașteptate, făcând ca ceea ce părea, o clipă înainte, a primăvară să se transforme, brusc, în iarnă, mohorâtă, rece și cenușie și am un sentimentul că, toate, pe lume, sunt aliniate după același tipar. Totul e în schimbare, totul e o luptă, o zbatere pentru a ocupa un anumit loc, într-un anumit timp. Și-n viața omului, ca și-n natură. Natura își are capriciile ei, omul le are pe ale sale.
Natura și capriciile sale își au un rost anume, o rânduială care e firească în mersul lucrurilor și, oricât ar fi de furtunoase izbucnirile ei, tot știm că își urmează cursul normal. La oameni e mai greu. Oamenii au capricii ciudate, nefirești, încăpățânate. Oamenii nu renunță nici atunci când știu că drumul lor e unul nepotrivit, nici atunci când știu că greșesc. Nu renunță și nu recunosc.
Îmi spunea aseară cineva că ceea ce avem nevoie e puterea de-a schimba lucrurile în bine. Dar nu pot să fiu de acord decât într-o anumită măsură, în măsura în care schimbarea nu ține doar de noi, măsura în care suntem limitați dinafară. Cred că, dincolo de asta și mai întâi de toate, ne lipsește voința de a schimba, cred că putere am avea, dacă am avea voință.
Mda, eu o să-mi pun rolele în picioare, o să-mi îmbrac geaca de piele și-am să ies să înfrunt natura. Sper să nu fiu nevoită să abandonez înainte de-a avea satisfacția primei ieșiri cu rolele din acest an. De data asta, da, trec dincolo de limită. A naturii, în cazul ăsta.
O după amiază frumoasă să aveți. Cu soare, în suflete și-n priviri.