Ce-am vrut şi ce-am ajuns…

Câţi dintre noi suntem, ca adulţi, ceea ce ne-am dorit, în copilărie, în adolescenţă, să fim?
Câţi ne-am construit viaţa pe care ne-am dorit-o, profesional vorbind?
Voi, la muncă, faceţi ceea ce v-aţi dorit mereu să faceţi, lucraţi în domeniul care vi se potriveşte, munca voastră e o îmbinare între util şi plăcut? Poate fi vorba, pentru voi, de servici – pasiune?
Sunt oameni care au vocaţii. Care ştiu exact pe ce drum au de mers în viaţă. Care aleg, dincolo de orice repercursiuni, să meargă pe calea pasiunii lor şi să trăiască din asta. Oameni care nu îşi pun întrebări legate de rolul lor – carieristic vorbind – în viaţă sau, dacă îşi pun întrebări, sunt mai puţine, oricum pentru că destinul le e, oricum dictat de vocaţia pe care o au.
Sunt oameni care descoperă, la un moment dat, că sunt buni într-un anumit domeniu, că pot să exceleze acolo şi aleg să îşi croiască drum în aceea direcţie şi să facă carieră astfel. Oameni care fac bine ceea ce fac dar, nu neapărat, munca lor e şi o pasiune.
Sunt oameni care rătăcesc, nedefinindu-şi un traseu, o cale pe care s-o fi simţit, cândva, potrivită lor şi încearcă, mereu şi mereu, noi drumuri lăturalnice. Sunt oameni capabili să se descurce în mai multe domenii, oameni care se pricep la multe şi… la nimic în mod deosebit. Aşa, ca mine.
Nu îmi aduc aminte ce îmi doream, când eram copil, să fiu când voi creşte. Ştiu că era o vreme când mă uitam cu jind şi invidie la vânzătoare şi-mi doream să fiu ca ele pentru că aveam impresia că ele au acces la toate bunătăţile alea pe care eu doar le savuram cu privirea (mda, prin facultate exact asta făceam ca să mă pot întreţine, apoi asta am făcut doar că o făceam pentru mine, fiindu-mi propriul meu şef, acum asta fac chiar dacă ceea ce vând sunt produse financiare şi nu bunuri fizice; asta sună a “ai grijă ce îţi doreşti că poţi să primeşti”?). Nu mă visam nici doctoriţă, nici cântăreaţă şi nicidecum balerină. N-aveam talent, în nici un domeniu. În şcoală, pentru că nu excelam la matematică (şi, fie vorba între noi, un profesor prost nu poate avea elevi buni!) şi aveam o vădită pasiune pentru lectură, înclinaţia mea a mers înspre partea umană. În liceu s-a mai echilibrat balanţa şi am descoperit matematica ca fiind mai puţin o limbă indescifrabilă cum o credeam eu şi chiar mi-a plăcut însă, la finalul liceului orientarea mea pentru facultate era clară. Litere. Şi am mers la Litere. La Cluj şi la Sibiu. Cât mai departe de casă, asta speram. Mai departe de Sibiu probabil era prea departe în viziunea mea de atunci… La ambele am intrat la taxă. Nici nu se putea pune problema de aşa ceva. La Baia Mare, în sesiunea de toamnă, m-am înscris la Informatică, aşa, ca să nu accept faptul că trebuie să rămân încă un an acasă. Am intrat la buget. Şi am făcut o facultate, aşa, ca după o tragere la sorţi, şi am terminat-o fără să am vreodată o înclinaţie spre aşa ceva. (totuşi, perioada facultăţii ăleia a fost cea mai frumoasă din viaţa mea şi tot ce-am învăţat atunci, din şcoală şi, poate mai mult, din şcoala vieţii, a fost extrem de preţios). Apoi, c-am vrut a doua facultate ca o revanşă pentru faptul că prima n-a fost cea mai potrivită alegere, am făcut Marketing pentru că lucram în domeniu şi mi-a plăcut ideea. Şi îmi place Marketingul deşi am învăţat mai multe lucrând decât din şcoală. Acum, m-aş apuca de altceva şi aş face Comunicare şi Relaţii Publice, nu ştiu nici eu să zic exact de ce. Oricum, ce ştiu clar e faptul că, nicidecum nu m-aş apuca de Litere, ştiu acum bine că nu mi se potriveşte.
Şi acum vă întreb. Gustul pentru ceva se formează sau e în noi?
Alegem să o pornim pe un drum influenţaţi de diferiţi factori şi apoi mergem pe drumul acela chiar dacă nu ne e cel mai potrivit. Cât de mult, cât de des avem curaj să ne întoarcem, să lăsăm toate baltă şi să o pornim pe altă cale?
Şi, dacă n-o simţi, dacă nu e perfect trasată, cum îţi dai seama care e calea care ţi se potriveşte cel mai bine?
Ne zicea, în liceu, profesorul de matematică că totul e posibil şi că e vorba de 99% muncă şi doar de 1% talent. Dar, dacă e aşa, se confirmă teoria conform căreia oamenii pot fi buni la orice, la mai multe lucruri, în acelaşi timp. Mie asta iar îmi sună a ceva de nivel mediu şi nu a excelenţă. Parcă nu poţi fi şi un geniu al matematicii şi un dansator celebru. Sau, poţi?
M-am gândit de multe ori la asta şi e una din marile probleme ale vieţii mele. Faptul că nu ştiu, pe planul ăsta, profesional, cum ar fi fost mai bine să fac. Nici măcar nu ştiu ce mi-ar fi plăcut cel mai mult să fac. Voi ştiţi, sunteţi convinşi de ceea ce vă place, de ceea ce, măcar, v-aţi fi dorit să faceţi?
Tind să cred că şi în ceea ce priveşte dorinţele noastre, aspiraţiile, suntem limitaţi. Limitaţi de modul în care am fost crescuţi, de mediul în care am crescut, de prejudecăţi. De exemplu, ştiu sigur că mă fascinează zborul şi tot ce înseamnă el însă la aşa ceva nici nu îndrăzeam să visez, era ceva prea departe de mine, din altă lume şi mi-a fost foarte greu să pătrund în lumea aceea, să trec peste bariere, psihice, şi paşii pe care îi fac sunt timizi. Da, am mai spus, unul dintre visurile mele e să pilotez un avion mic. Apoi, iubesc să călătoresc. Cred că, dacă ar fi fost posibil, asta mi-ar fi plăcut să fac, e singurul lucru la care, mintea mea, când i le înşir pe toate, adică mai multe, se opreşte în mod regulat. Să călătoresc prin toată lumea şi să scriu despre asta, asta să fie munca mea. Ei, da, ce viaţă de huzur… Altfel, habar nu am.
Voi, sunteţi ceea ce v-aţi dorit mereu să fiţi, faceţi ceea ce aţi visat sau v-aţi supus împrejurărilor?
Pasiunile pe care le aveţi, le simţiţi şi voi limitate sau sunt libere să zboare, să se desfăşoare?