„Cursul destinului îl plimbase prin noroi și mărăcini, încercări grele, tragedii și multe nopți de nesomn. Uneori îi păruse o luptă lipsită de sens, însă când ajunse într-un sfârșit la capătul drumului, atunci înțelese că fuseseră toate necesare.” (Michael Davis Lucas, Oracolul din Stambul)
De ce-o fi necesar să ajungem acolo pentru a înțelege, pentru a accepta, pentru a ne resemna? Toate lucrurile pe care le facem, toate trăirile de care avem parte, totul, chiar e totul doar un șir de piese dintr-un puzzle a cărui imagine de ansamblu o vom avea doar atunci, la final?
Și dacă e așa, de ce ne mai zbatem să înțelegem neînțelesurile?
0