Circul vieții

Nu vreau și nici nu pot să-mi dau cu părerea despre ceea ce-a însemnat sau nu a însemnat Sergiu Nicolaescu pentru țara asta. Nu pot să-l acuz că a urmat instrucțiunile unui sistem – despre care eu nu știu suficient de multe ca să pot să îmi exprim părerea – sau că s-a strecurat, mânat de ambiția fixă de-a merge pe drumul ales, printre tot felul de lucruri pentru care acum, după moartea lui, se găsesc prea mulți judecători care să-l pună la zid. Nu pot și nici n-ar avea rost. Pentru mine, vestea morții lui a însemnat o tristețe pentru că, dincolo de toate, că tot ceea ce a făcut a fost sau nu urmarea unui joc extrem de bine regizat, Sergiu Nicolaescu și-a pus amprenta asupra anilor copilăriei mele deoarece perioada filmelor lui celebre a coincis cu perioada în care istoria își făcea lor în mintea mea și evenimente istorice căpătau formă, curiozitatea fiindu-mi îndreptată în direcția asta. Pentru mine, privitor de departe, nefiind cinefil, neavând legătură cu politica, nu se putea altfel decât ca Sergiu Nicolaescu să devină un fel de legendă vie care ne-a strecurat în vene un plăcut sentiment patriotic. Și acum, doar o legendă. Una care merită măcar respect.
Oricum, eu cred că, indiferent cum a fost Sergiu Nicolaescu ca om, ca regizor, ca politician, îi rămâne măcar dreptul de-a muri. De-a nu fi hulit după moarte. Acuzat, criticat, judecat. Dar nu știu cum, nu știu de ce suntem atât de ulii, de păsări de pradă, și nu putem să-i lăsăm unui om măcar moartea neîntinată. Oricum, toate atacurile astea, cui mai fac rău? Lui, în nici un caz. Eventual, celor apropiați lui, cei ce i-au rămas în urmă și n-au cum să nu fie afectați de răutățile aruncate așa, gratuit.
A ales să fie incinerat și mie, așa ignorantă cum sunt, mi se pare o alegere potrivită. Dacă e să-mi exprim părerea personală în acest sens, înclin să spun da incinerării în detrimentul îngropării. Și nici nu simt nevoia să dau explicații de ce cred așa. Nici păreri pro sau contra nu mă interesează. Cred că e o problemă care ține strict de alegerea personală. Și, indiferent că e o alegere potrivită sau nu, ce contează? Cred cu tărie că e un drept care n-are de ce să fie discutat. Adică, de ce? Dacă eu, legat de tot ceea ce însemn eu, de corpul pe care-l am în stăpânire, hotărăsc ca acesta să fie modul în care mă îndrept spre… spre nimicul care urmează… cine poate să se împotrivească, să judece, să se opună? Poftim!
Ahh, după război mulți viteji se-arată, mereu e așa. Dar de ce? Ne găsim atât de potriviți să judecăm viața unui om după ce acesta a murit. Bineînțeles, întotdeauna noi vom putea stabili că lucrurile ar fi putut fi făcute altfel, mai bine, clar, mai corect, mai perfect (da, da, mai perfect!). Și-acum, judecăm și modul în care a ales să nu mai fie. Mda, cum de ne-om permite să încălcăm tradiții, reguli, aparențe și superficialități? Să ne punem împotriva credințelor neamului?
(oricum ar fi, Sergiu Nicolaescu și-a căpătat un loc în istorie și o să fie așa cum zice o ultima replică din filmul lui, Mircea – „Rămâi cu bine, bunule. Şi să ştii: tu n-ai să mori niciodată!“ )