Competiție și competitivitate…

Competiția… m-a abordat un tip într-o seară, zilele astea, când îmi făceam rondul pe role într-un parc din oraș unde este o alee – de fapt două – pe un drum un pic înclinat, suficient cât să fie o provocare pentru cei ce merg pe role… urcatul necesită un pic de efort iar coborâtul în viteză, echilibru și un pic de jonglerie printre oameni… așa, și tipul ăsta, tot pe role, mi-a zis într-o doară, în timp ce trecea pe lângă mine, că e rușinos să urc până unde urcam eu (adică cam 90% din panta aceea)… am decis atunci că-i mai bine să-l ignor și-n sinea mea mi-am zis că ar fi mai rușinos să stau cu rolele în debara și să tânjesc să merg cu ele. Dar na, tipul era pus pe fapte mari și s-a hotărât să se țină după mine… a doua oară abordarea s-a transformat în dialog:
El – hai să ne întrecem până jos…
Eu – eu merg în ritmul meu, mulțumesc.
El – hai, că doar totul e o competiție, să văd ce poți.
Eu – poți să te consideri câștigător pentru că eu nu mă iau la întrecere.
El – mda, ți-e frică…
Eu – hmm… (să tac? să-l ignor? sau să-i spun că nu e important să câștigi ci să participi? ce rost ar avea, nici nu-i vorba de o competiție, nici n-ar înțelege…)
Dar am tăcut. Și mi-am văzut de datul meu pe role, așa, necompetitiv cum e. Dar e ceva ce fac de plăcere. Și vântul ce-mi mângâia obrajii mă aproba.
Chiar e totul o competiție? Trebuie să demonstrăm mereu că suntem mai buni decât alții? Pentru mine rolele sunt o activitate de pură plăcere, nimic altceva. De ce-aș schimba acest lucru? Pentru că… trebuie să trec la alt nivel??? N-am sărit cu parașuta ca să demonstrez că pot să fac ceva ce alții nu pot. Am făcut-o, pur și simplu, pentru mine, pentru că mi-am dorit să trăiesc experiența asta. La muncă, nu mă străduiesc să îmi fac treaba bine ca să demonstrez că sunt mai bună decât colegii mei ci pentru că așa-mi dictează rațiunea.
Ceea ce ne decidem să facem – indiferent ce-ar fi – ar trebui să fie motivat doar de o dorință proprie, de o nevoie proprie, de o voce din interiorul nostru și nu de ceea ce e înafară.
Să fii competitiv nu înseamnă să demonstrezi cu orice preț că tu știi să faci ceva anume mai bine decât altcineva. Și chiar dacă reușești, asta nu înseamnă că acel altcineva nu știe să facă un alt lucru mult mai bine decât tine. Și-așa, ne-am învârti la nesfârșit într-un cerc vicios (mi-aduc aminte de olimpiadele școlare, de faptul că participam la toate, și la mate, și la fizică, și la literatură și la istorie și eram tare frustrată când nu eram pe primele locuri la toate și nu înțelegeam că nu trebuie să mă pricep la toate ci ar fi fost mai bine să merg doar într-o direcție dar, din păcate, cam asta nu știe să te învețe școala și să te îndrume, că poți să nu te pricepi la ceva și să excelezi în altceva). Să fii competitiv cred că înseamnă să faci lucrurile cât de bine poți tu, în felul tău, desigur, străduindu-te să-ți depășești limitele, pe ale tale, nu ale altora. Și să recunoști când situația te depășește.
Poate că, să fii competitiv înseamnă să te poți adapta schimbărilor, să ai capacitatea de-a asimila lucrurile noi, de-a face față valurilor vieții. Dar, în aceeași idee, competitivitatea nu cred că înseamna să fii la curent cu toate direcțiile în care se îndeaptă toate, să ții pasul cu evoluția a toate, cu tehnologia care pare să nu mai aibă limite (mda, chiar purtam alaltăieri o discuție cu cineva care se arăta tare dezamăgit de faptul că nu mă interesează cum au evoluat televizoarele în ultima vreme și nu cunosc mai nimic despre Led-uri, Plasme, LCD-uri, etc., de parcă asta ar însemna că.. am rămas în urmă!?)
Voi, ce ziceți? Competiția e cea care vă dă impuls sau cea care vă limitează într-o anumită direcție? Cât de importantă e competiția în viața voastră? Competitivitatea ține de existența încrederii în sine sau e tocmai dovada faptului că există un complex de inferioritate care te obligă la o bătălie continuă cu cei din jur?