Ok, inteleg, oamenii sunt manati de ratiune… au liberul arbitru, ei aleg daca merg pe cale buna sau mai putin buna… dar… cine si de ce si pe baza carui criteriu hotaraste sa se intample o tragedie pentru care nu esti vinovat, nici n-ai provocat-o, nici n-ai putut sa o anticipezi?
O mamica a dus o sarcina pana la termen… a trecut peste termen… o sarcina aparent fara probleme, normal monitorizata, o mamica constienta si responsabila… la nastere, copilul s-a nascut mort… cauze neclare, incerte… cica asa a fost sa fie?! Cum naiba asa a fost sa fie (cum exista astfel de raspunsuri in era tehnologiei si-a informatiei in care traim?)? Cine a hotarat asa? De ce a hotarat asa? De ce, daca Dumnezeu e bun, si milostiv, si inseamna ingaduinta, de ce lasa sa se intample asa ceva? Sau cine e responsabil, pe cine sa dai vina? Cine pedepseste si de ce? De ce???
Sa treci, pas cu pas, prin fiecare varsta a sarcinii… sa traiesti fiecare senzatie… de la greturile de inceput, la primele miscari in burtica, senzatii pe care nu le poti compara cu absolut nimic, la adevaratele „lupte” ce se dau in interiorul tau spre sfarsitul sarcinii… sa ajungi la travaliu, sa descoperi durerile nasterii, sa simti ca esti in stare de orice – si orice-ul asta sa insemne dureri mai presus de intelegere – ca sa iti tii copilul in brate… si sa-l tii, dar el sa nu fie viu… sa nu-l auzi plangand… sa nu-l vezi agitandu-se, luptand sa se acomodeze cu viata… sa-ti simti sanii explodand de lapte si tu sa nu-ti poti alapta copilul… sa simti ca mori si sa trebuiasca sa traiesti, sa te razvratesti dar sa nu poti schimba nimic… unde-i dreptatea pe lumea asta, unde? Cum poate viata asta sa sfasie in felul asta sufletul unei mame? Pentru ce?
Ma uit la chipul fiului meu care doarme linistit. Spaime neinchipuite-mi coplesesc sufletul si mintea si stiu ca tot ce mi-as dori mai mult pe lumea asta e sa-l pot feri pe el de orice i-ar putea face rau. Da, n-as sta o clipa la indoiala daca ar trebui sa-mi dau viata pentru ca lui sa-i fie bine. Am sentimentul asta si, totusi, sunt cumplit de neputincioasa. Si e un cerc vicios din care, pentru c-am ales sa fiu mama, nu mai am cum sa scap.
0
Articol anterior
6 comments
Si natura mai greseste cateodata. Stiintific se poate explica prin anomalii genomice, alterari ale ADN-ului fatului care sunt incompatibile cu viata si s-ar exprima printr-un fenotip neadaptabil la mediul inconjurator. Totul face parte din asa numitul proces de „selectie naturala” care ne-a ajutat sa evoluam ca specie din punct de vedere biologic. Si faptul ca tu ti-ai da viata pentru copilul tau este o demonstratie a faptului ca noi suntem doar anexe ale organelor noastre genitale si chiar daca nu constientizam asta scopul nostru in viata este de a ne reproduce si a asigura astfel transmiterea propriilor gene si in fond contribui la supravietuirea speciei. Multumesc pentru postare.
Da, stiu, explicatii stiintifice sunt, trebuie sa fie… si atunci, mergem pe firul lor, intelegem ce s-a intamplat si ne impacat cu asta? Mental, poate. Sufleteste, e imposibil. Ce rol mai joaca credinta aici, in cazul asta? De ce mai punem lucrurile pe seama lui ” a fost sa fie ” sau ” Dumnezeu a vrut sa se intample asa ” – doar din punctul asta de vedere intrebarile mele isi au rostul, nu altfel, stiu, si inteleg, ca-s un om destul de rational… insa… exista un ” de ce ” caruia nu-i pot nicicum raspunde si nu-mi da pace…
Despre transmiterea propriilor gene… cred ca ai dreptate! In esenta, despre asta e vorba. Ne reprezinta. Nu stiu de ce. Dar asa se explica diferenta pe care o facem, afectiv – nu toti, clar – intre rudele de sange si ceilalti (nu orice femeie poate – psihic – sa adopte si sa iubeasca un copil adoptat ca si cum ar fi nascut de ea, de ex)… asta dovedeste ca suntem anexa aia despre care vorbesti insa… partea aceea afectiva care ne leaga de cineva, copil sau nu, cred ca e extrem de importanta… viata mea as da-o – ipotetic, ca n-am cum sa afirm cu siguranta – si unui strain, daca asa ar fi situatia… cu atat mai mult copilului pe care eu l-am adus pe lume, pentru ca eu l-am dorit, pentru ca eu am hotarat sa-l am, nu pentru ca ar fi avut el de ales… e un sentiment al datoriei, al responsabilitatii care ma apasa si, totodata, imi da sentimentul ca particip la crearea unei minuni… formarea unui om…
Multumesc si eu pentru vizita, si pentru cuvinte.
ca tot ziceai ca par cerebral 😛 , iti ofer o alta mostra de rationament logic: mama are Alzheimer si de fiecare data cand o vizitez nu ma recunoaste (nu stie cine sunt) … da’ e foarte interesant ca niciodata nu se sperie de mine ci se bucura (fara sa stie de ce) ca ma vede. ergo: ce sens au toate framantarile alea rationale cand de fapt totul se intampla la alt nivel (independent de ratiune)?
In fata unor astfel de lucruri nu pot decat sa ma inclin, sa-mi plec capul si sa recunosc ca sunt un om slab…
Nu mai e rationament aici, clar. E sentiment pur. E sentiment matern ce trece dincolo de barierele cumplite ale bolii. Intr-adevar, ce rost mai are ratiunea cand, de fapt, oricum suntem sclavi ai simtirii?
Înfiorător! De asta îmi este mie teamă să fiu mamă: nu mă simt în stare să trec peste astfel de momente. Nu ştiu de ce, dar mereu pun răul în faţă şi parcă mai tare mă copleşesc nenorocirile decât bucuriile.
Ca o coincidenţă, tocmai am scris un post în care am spus acelaşi lucru: mi-e teamă să fiu mamă tocmai din cauza unor momente ca acesta.
Să-ţi trăiască băieţelul şi să nu cunoaşteţi nenorocirile!
Ei… cuvintele tale ma fac sa zambesc. Eu mi-am dorit intotdeauna sa fiu mama, cu o frenezie chiar deosebita. La mine teama a venit in momentul in care l-am nascut. De-acolo incolo, n-a mai existat clipa in care sufletul sa nu aiba si parte de temere. Si cred ca e normal. Pentru ca e vorba de o responsabilitate pe care, desi o alegem singuri, nu o intelegem in toata profunzimea ei.
Cand va veni vremea – daca va veni, pentru ca nu e usor si nu toata lumea vrea si poate sa fie parinte – vei simti… eu cred ca, la tine, va veni, pentru ca iubesti copiii si iti doresti copii, doar ca ti-e teama… teama asta se va diminua, dorinta va creste si… o sa vina si materninatea. la timpul ei, cred. 🙂
Comments are closed.