De final. Şi de-nceput.

” Nu ne-am bucura atât de mult de savoarea experienţelor pe care ne este dat să le trăim dacă destinul nu ne-ar pune în cale mai multe bariere şi obstacole. Vârfurile cele mai înalte pe care le cucerim nu ar mai fi nici pe departe atât de frumoase dacă n-ar trebui să traversăm văi adânci. ” – Helen Keller
Etapa de paraşutism a început azi. Pentru mine, începe mâine dimineaţă la ora 8. Câteva zile o să fiu, cumva, în altă lume. Desigur, o parte din mine va alerga să-l ducă pe pitic la grădiniţă, să-i şteargă lacrimile, să rezolve problemele cotidiene însă, o altă parte va fi, şi la propriu, şi la figurat, undeva pe sus, printre nori. Despre cursul de paraşutism am mai scris, despre salturile din turn v-am povestit însă, de-abia acum, începe marea aventură. Avionul e pregătit, aerodromul ne aşteaptă, paraşutele sunt pliate… doar cer senin s-avem. Şi curaj, desigur!
Nu vă vorbesc azi despre teamă sau despre emoţii. Nu vă spun nici despre miile de întrebări care, cu siguranţă, nu îşi vor găsi răspunsurile decât după acea fulminantă clipă de curaj (ei, da!). Nu! Vă spun doar despre dorinţa infinită de-a trăi experienţa asta. Despre dorul care freamătă în mine!
Deci, să mă iertaţi dacă n-o să am timp – sau, poate, n-o să mai am putere – să fiu pe aici zilele care urmează însă… voi încerca să păstrez senzaţiile calde pentru a le putea împărtăşi cu voi.
Rămâneţi-mi aproape, dragilor! Doriţi-mi îndrăzneală! Şi seninătate!