În tot ceea ce fac, lucrez cu oameni. Cu oameni mulți. Am de-a face cu oameni de toate felurile, foarte diferiți, fiecare unic în felul lui, de altfel.
Trăiesc situații cu oameni dificili, dar dornici de-a găsi soluții. Și e greu, dar măcar răzbatem până la urmă și poate învățăm și unii și alții. Și am de-a face cu oameni îndărătnici, mediocri – și eu mă consider un om mediocru, dar nu sunt și rea în mediocritatea mea – care fac tot ce pot să înlăture, să stea împotrivă, să pună piedici, la orice simt ei că depășește propriile lor limite și i-ar face să se simtă și mai incapabili decât sunt. Acolo-i greu, frate!
Și-apoi, oamenii rău intenționați, oamenii cărora, orice ai face, tot nu le intri în grații, ceva tot nu-i bine, dacă ai făcut într-un fel, de ce n-ai făcut pe dos, dacă-i albă, de ce nu-i neagră și tot așa. Oameni care se plictisesc probabil, stau într-un cerc strâmt din care nici măcar nu vor să iasă, emoțional sau intelectual vorbind, oameni care văd – îl caută cu lupa – doar paiul din ochii celorlalți, că deh, ei au ochi perfecți. Mă feresc de ei, dacă-i musai să avem relații, le păstrez cât pot de distante.
Ooo, mai sunt oamenii falși. Care-mi zâmbesc, mă pupă când ne vedem, mă laudă cu laude prea elogioase, prea goale de conținut, s-arată prieteni când de fapt nu sunt. Când nu sunt de față, mă vorbesc de rău, pun deasupra mea tot gunoiul lumii. Și nu-i înțeleg. Nu-i musai să plăcem pe toată lumea. Nici eu nu plac pe toată lumea, dimpotrivă, știu că sunt extrem de selectivă, mai ales când e vorba de a oferi încredere sau prietenie cuiva. Dar nici nu mă prefac a fi altceva decât sunt. Nu te plac, păi nu te pup în fund. Nu te plac, păi nu mă interesează ce faci cu viața ta, nu te laud, nu te critic, n-am nici o treabă cu tine. Dar zău, zău că mi-e greață rău de oamenii cu multe fețe. Adaptabile. În funcție de interes, în funcție de modul în care s-au trezit dimineața, habar n-am în funcție de ce și cum se transformă și-și pun măști, după caz.
Cred sincer că bunul simț ne-ar putea salva de multe. Că ne-ar face să ne vedem lungul nasului și să ne trăim propriile vieți, nu pe-ale altora. Că ne-am gândi la ce putem îmbunătăți în viețile noastre, nu la ce putem critica în viețile altora. Zici că unii caută cu lumânarea să aibă ceva de comentat, de criticat… de stricat, în viețile celor din jur. Din plictiseală? Zău că nu. Din răutate. Răutatea care vine din frustrare, din nefericire, din gol lăuntric, din habar nu am ce. Dar răutate. Și vai cum o simt, cât de des, până-n străfunduri. Că deh, asta încă n-am învățat, să nu mă las afectată de răutatea altora, să nu mă doară, să nu mă bântuie, să nu mă clatine și să nu m-arunce într-un hău de întrebări și nesiguranță.
Nu sunt un om perfect, nici vorbă. Nu plac pe toată lumea, nu mă place toată lumea. Unii, muuulți, mă consideră dificilă, alții prea dură, alții prea moale, alții prea naivă, alții prea perfecționistă, alții prea idealistă, etc. Și sunt, desigur, un mix din toate acestea. Dar e clar și mi-e clar că nu sunt un om fals. Că nu joc teatru. Că nu te scuip azi și te pup mâine. Că încerc să mă ghidez după bun simț în tot ceea ce fac, în viața privată sau în proiectele la care lucrez. Că niciodată nu nedreptățesc pe cineva cu intenție. Sigur, îmi scapă multe și fac greșeli, dar nu caut să fac rău cuiva intenționat. Faptul că nu întrețin relații cu oameni care m-au rănit, cu oameni pe care-i simt falși, cu oameni care nu-mi transmit încredere, cu oameni care și-au pierdut șansa de a fi aproape de mine… e dreptul meu, e alegerea mea și îmi asum asta. Prefer să am lângă mine doi oameni onești, decât o armată de oameni falși.
Poate pentru că lucrez cu oameni și pentru oameni, simt tot mai mult nevoia să mă izolez de ei, cel puțin în ceea ce privește cercul meu intim, să fie unul extrem de restrâns, cu o mână mică de oameni aproape. Nu știu dacă-i bine sau e rău așa, dar în cazul meu așa funcționează lucrurile. Și-atunci, de ce fac tot ceea ce fac pentru cei din jur? Pentru că încă simt că, deși mă dor atâtea și mă dezamăgesc atâtea, are sens. Că mai sunt oameni frumoși, care simt frumos, trăiesc frumos. Pentru ei, pentru speranța care încă cred că există. Pentru noi, pentru copiii noștri.
Dar, zău așa, o școală de bun simț, cred că n-ar strica deloc. Doar că nu cred că ar funcționa cumva, că deh, cine să recunoască că-i lipsește bunul simț și să încerce să îl cultive? Toți suntem minunați, perfecți și total îndreptățiți să judecăm și să aruncăm cu piatra. În alții. Că în noi ne e prea frică să ne uităm. Nu?
Hai, s-avem zile cu bucurie sinceră și cu bun simț.
