Las cuvintele să curgă-n taste direct din suflet, așa simt că sunt mai mult eu, când scriu despre emoții. Despre emoții puternice, azi despre acelea care-mi cresc aripi în suflet și îmi dau senzația că pot să zbor.
Recunosc, mi-e frică să zbor. Nu de zborul fizic zic, că deh, acolo aș putea spune că sunt, măcar într-o mică măsură, acasă. Într-una dintre cămăruțele intime, confortabile, ale sufletului meu.
Vorbesc despre zbor al sufletului. Despre prea multă plinătate. Emoție. Bucurie. Trăire.
Nu știu să trăiesc bucuria cu măsură. Așa cum nu știu să trăiesc tristețea cu măsură. Fiecare dintre acestea mă subjugă, una mă înalță, alta mă afundă. Extrem, nu o treaptă, două, trei, ci, dacă cad, cad rău, dacă zbor, zbor într-atât încât nu știu cum să mai cobor din înaltul cerului sufletesc.
Mi-e frică de zborul acesta nebun. Și totuși, îmi dau drumul în gol de fiecare dată când inima mă îndeamnă să sar. Și-mi doresc aceste zboruri cu toată ființa mea.
Când zbor eu?
Zbor atunci când simt că ceva din ceea ce fac are rezultate, și fac cu toată patima și implicarea de care sunt în stare, și are sens, are impact, are răspuns. Atunci zbor.
Mai zbor în momentele în care mi-e inundat sufletul de-o senzație copleșitoare de mulțumire pentru ceea ce sunt, ca om. Când mă uit în oglindă și mă simt norocoasă să fiu cine sunt, să fac ceea ce fac, să simt așa cum simt, prăpăstios și totuși, frumos. Atunci zbor.
Mai zbor când întâlnesc în calea mea oameni cărora sufletul mă îndeamnă să le deschid larg ușa. Da, nu-i adesea, dar când e, ahh, ce plinătate. Și îmi ies uneori oamenii cei mai frumoși în cale, oameni puternici, oameni cu povești copleșitoare, oameni care-mi însoțesc o vreme pașii într-un ritm de dans magic.
Mai zbor atunci când mi-e greu sufletul de drag de Puștiul meu senin și bun, când mâinile lui îmi mângâie obrajii, când zâmbetul lui știrb promite toată iubirea care poate să încapă într-un om. Mă simt copleșită de un sentiment căruia nici nu știu să-i pun clar nume, o recunoștință fără limită. Atunci zbor.
Mai zbor atunci când, prea apăsată de griji și întrebări și nesiguranțe, trec prin zile care par a fi desenate în cenușiu și, cumva, dintr-o dată, văd culoare în jurul meu, văd pădurea verde și dealurile vii și cerul curat și simt că mă inundă o stare de frumos, de alinare și de bine. Atunci zbor.
Dar da, nu știu să mă bucur fără să-mi fie și teamă, port mereu cu mine o senzație apăsătoare de frică de bine. Da, frică de bine. Există, cu argumente chiar. Lupt mereu să izolez teama undeva într-un colț de stomac, dacă nu pot chiar să o înlătur și caut sens și bucurie. Cum mi-a spus cineva, zilele trecute… Loredana, te voi sprijini pentru că ceea ce faci tu e să aduci bucurie în sufletele oamenilor, să-i scoți din rutina lor încărcată de griji și neajunsuri. Și mi-a râs sufletul și mi-a tremurat inima, de emoție, de recunoștință că pot, că am ocazia aceasta, să lupt pentru un vis al meu și visul acesta să fie ceva magic și pentru alți oameni.
Așadar, să avem mai mult curaj să zburăm. Zbor de emoție și bucurie.
(Fotografia e din Danemarca, Aalborg, mi-a plăcut mult modul în care priveliștea se întrezărea minunată prin ferestre, dar nu o vedeam perfect pe toată, din cauza marginilor de geamuri. Și cam așa ni se întâmplă, ne scapă imaginea de ansamblu adesea, din cauza detaliilor…)