Diplomația

E una dintre calitățile pe care le apreciez la un om. Diplomația. Capacitatea de-a spune lucrurile respectând niște reguli de conduită nescrisă: bun simț, delicatețe, preocupare pentru impactul mesajului trimis. De a avea tact și o atitudine nerăzboinică în relațiile cu ceilalți.
Să fii cu adevărat diplomat cred că e o artă. Și cere multă muncă. Să reușești să zâmbești unui om atunci când îți vine să îl trimiți de unde a venit nu e ușor dar mi se pare că e o condiție necesară în relațiile cu oamenii. Relații de muncă, relații de prietenie, orice tip de relații.
Ce s-ar întâmpla cu noi, cu lumea, dacă nu am fi diplomați? Dacă am spune ce și cum gândim, dacă am alege mereu calea directă, așa cum e, necizelată, brută, dură? Lipsa de diplomație ar crea haos și-ar da naștere la mult prea multe conflicte. Și, până la urmă, cred că poate duce doar la izolare.
Se zice că diplomația se naște odată cu oamenii, că sunt persoane care au, instinctiv, abilitatea de-a jongla și a evita conflicte, de a avea mereu o atitudine rezervată dar binevoitoare. Eu cred că diplomația se învață. Cu timpul, cu experiențele de viață, cu maturitatea.  Deși nu cred nici acum, cum nu o făceam cu ani în urmă, că „pacea e mai bună decât dreptatea”, cum îmi spunea cineva, cred totuși că rezolvarea unui conflict e de dorit să fie făcută într-un mod pașnic și nu printr-un război. Că poți să spui ce ai de spus fără a folosi cuvinte care rănesc  – și pe care nu le poți lua înapoi – că poți să te gândești de două ori înainte de a arunca săgeți otrăvite de răutate, ură, răzbunare, etc…
Cumva, e un joc cu mai multe fețe. Uneori diplomația poate fi interpretată drept teama de-a susține niște păreri, alteori, chiar lipsa unor opinii clare… probabil că soluția e echilibrul. Să reușești să fii diplomat fără a înceta să fii sincer, să fii sincer și în același timp diplomat. Greu, nu?
Unii ar zice că diplomația e un atribut al celor care preferă să stea pe marginea jocului, să fie undeva între echipe, de acord cu toată lumea și de partea nimănui… eu chiar cred că e o calitate absolut necesară pentru funcționarea relațiilor dintre oameni.
Și unde e problema mea? Pentru că țin așa de mult la diplomație, pentru că mă străduiesc să evit conflicte, pentru că prefer să las de la mine decât să mă duelez pentru ceva (bine, sunt unele situații care fac excepție, când pot să merg până în pânzele albe pentru ceea ce cred)… sunt situații când nu știu să fac față lipsei de diplomație a altora. Și, ahh, cum mă mai lovesc.
Dacă să fii diplomat se poate învăța, cum îți poți însuși atributul de-a fi opusul diplomației, apropo, care o fi acela?