Ei, ticăloşii, noi, perfectele!

Mă amuz de multe ori citind posturi scrise de fete care blamează bărbaţii, idei de genul – ei sunt răii, noi suntem perfectele (Doamne, dar e plina blogosfera de melodramatice martire de-astea!)… sau posturi scrise de băieţi ce-şi varsă amarul datorat unei singure persoane asupra tuturor femeilor, bărbaţi care consideră femeia un obiect ce trebuie pedepsit, într-un mod sexual, desigur…
Întotdeauna e mai uşor să dai vina pe celălalt pentru ceva ce nu merge decât să-ţi recunoşti propria vina.
Într-o relaţie, o relaţie care nu (mai) merge, vina nu e niciodată în totalitate a unuia dintre cei doi. Bine, poate nu e vorba de egalitate, poate balanţa atârnă mai mult într-o parte sau în cealaltă însă nu are cum să fie înclinată total înspre unul sau înspre celălalt.
Doi oameni care pornesc într-o relaţie o fac pentru că văd în asta ceva bun, pentru că drumul ce li se arată înainte îi atrage pe amândoi. Când alegi să porneşti într-o relaţie o faci, în primul rând, într-un mod extrem de egoist, pentru tine. Pentru că îţi face ţie bine. Şi doar apoi pentru celălalt. Şi presupunem că atunci, la început, fiecare dintre cei doi e ceea ce-şi doreşte celălalt. Fiecare regăseşte în celălalt împlinirea propriilor dorinţe.
Şi atunci, când ceva nu mai merge, ce-a dus acolo? Unul dintre cei doi se schimbă radical şi celălalt rămâne perfect acelaşi, la fel de implicat?(adică ea e femeia perfecta şi el simte nevoia, că doar e bărbat, să-şi satisfacă nevoia de cucerire?) Nu? Dacă cei doi sunt fericiţi, multumiţi împreună, dacă nu simt că le lipseşte ceva, de ce se schimbă lucrurile? Cred că schimbarea intervine doar atunci când ceva lipseşte, când e un gol – care poate a existat şi-a fost ignorat – care se cere umplut.
Când pornim într-o relaâie avem tendinâa de-a minimaliza – sau chiar de-a ne preface, inconştient, desigur, că suntem orbi – acele caracteristici ale celui de lângă noi care nu se potrivesc cu aşteptările noastre, cu felul nostru de a fi. Pentru că, ne zicem, dragostea e în stare să şteargă tot ce nu se încadrează în acea ramă de perfecţiune în care credem că dragostea trebuie să se oglindească. Şi, în realitate, atunci, la început, nici nu ne pasă de nimic înafară de ceea ce simţim. Iubirea – noutatea iubirii – ne umple viaţa şi ne e suficientă. Aşa credem. Că asta se schimbă cu timpul, mie mi se pare normal. Focul se domoleşte însă nevoia de nou nu se pierde în timp…
De fapt, nu cred că facem decât să ne împlinim propriile nevoi. Cât timp ne simţim noi bine cu noi înşine avem capacitatea de-al face şi pe cel de lângă noi fericit.
Cineva îmi zice că greşeala constă în faptul că ne mulţumim cu ceea ce poate să fie în loc să luptăm, să căutăm ceea ce ne dorim. Ceea ce poate să fie poate însemna, la un moment dat, şi ceea ce ne dorim. Dar sufletul omului e atât de imprevizibil, nevoile noastre, ca oameni, sunt atât de variabile…
Oricum, ceea ce vroiam să spun e că bărbaţii nu sunt porci şi nici femeile nu sunt sfinte. Suntem, cu toţii, oameni, aşa cum putem să fim. Desigur, nu există pădure fără uscăciuni, ştiu şi asta. Însă e clar că nu se poate generaliza. Bărbaţii nu s-au născut ca să facă femeile să sufere, femeile nu au rol de martir. Rolurile sunt aceleaşi. Uneori le joacă un el, alteori o ea. Atât.