Cum ar arăta pentru voi, la modul strict personal, lumea aceea firească, normală, în care să trăiţi? Lumea în care aţi putea să ziceţi – e bine, e aşa cum trebuie.
Nu mă refer la idealisme… la o lume în care iubirea să fie dominanta absolută şi oamenii să fie mânaţi de bunătate şi dăruire, o lume în care să existe numai zâmbete şi bucurii… nu. Vă întreb despre lumea aceea în care aţi simţi că vă e locul, că se armonizează cu ceea ce simţiţi, doriţi, trăiţi…
Sincer, v-o puteţi măcar imagina?
0
15 comments
Da, da’ nu pe planeta asta, fiindcă-i locuită de umanoizi.
dificil exerciţiul ăsta; oricum am prea des senzaţia că atunci când m-am născut am greşit „uşa”, că ar fi trebuit să apar în alt loc şi în alt timp. cum ar trebui să fie? mai bine nu mă gândesc, că mâine tot cu lumea asta dau nas în nas şi nu mi-a plăcea senzaţia 😉
Nu aţi făcut, amândoi, decât să confirmaţi ceea ce mă aşteptam. De aceea am şi pus întrebarea de sfârşit… ne plângem şi nu ne place lumea în care trăim, şi avem impresia că orice ar fi mai bine dar… de fapt, nici nu ştim ce am vrea ca să ne fie bine…
Mda. Noi suntem buni, perfecţi aşa cum suntem, greşit şi anormal e totul din jur… Da’ ce-i în jur nu se schimbă şi nu ne rămâne decât să găsim soluţia să ne fie bine aici. Aici, în locul ăsta, în viaţa asta. Că alta nu avem. Şi, şi dacă am avea, cu ce ne-ar încălzi acum?
Uite cum ar arăta lumea mea în care m-aş simţi eu ca acasă:
– neciopliţii nu şi-ar mai sufla pe stradă, în faţa mea, mucii din ambele nări ci doar din una
– şuţii de buzunare din mijloacele de transport în comun ar fura doar o parte din bani şi eventual ar pune portofelul la loc de unde l-au luat în loc să-l azvîrle sub banchetă
– clanurile de ţigani n-ar mai avea săbii lungi ci doar iatagane scurte, turceşti, iar pistoalele lor ar trage numai cu bile din gumă de mestecat
– elevii n-ar mai înjura/lovi profesorii în clase ci doar în curtea şcolii sau pe stradă
– copiii de bani gata şi „şmecherii” n-ar mai spulbera oameni pe trecerile de pietoni cu 150km/h ci doar cu 75km/h
… şi aşa mai departe.
E mai bun răspunsul ăsta? Suficiente compromisuri cît să te simţi bine? E destul de realist şi de posibil?
Să mă simt eu bine? Sau tu?
Compromisuri? Astea nu sunt compromisuri sunt chestii de genul… din lac în puţ şi invers… Nu, desigur. Mă aşteptam sau îmi doream nişte imagini a normalităţii… aşa cum ar trebui ea să fie pentru fiecare dintre noi…
Păi ai exclus din start imaginea normalităţii aşa cum ar trebui să fie ea. N-avem voie să alegem totul. N-avem voie să alegem nimic. Ce mai rămîne, decît surogate, compromisuri, jumătăţi de măsură sau cum vrei să le zici?!
Normalitatea e doar totul sau nimic? Nimic gri nu poate împăca situaţia?
Normalitatea e – prin definiţie – starea de alb – orice altceva, tonuri de gri pînă la negru de iad, e o alterare a normalităţii. Punctul zero e totuşi variabil în timp şi spaţiu şi există multiple definiţii ale „albului”. Pot bănui că aici nu ne referim la cenuşiul-murdar al secolului 21 ci la „albul” pe care l-am conştientizat noi atunci cînd am primit puterea de a o face şi care acum e terfelit prin noroi după bună plăcere a unora care nu merită nici să respire.
Orice ton de gri care alterează albul nostru primordial este un compromis. o cedare în faţa negrului absolut, iar noi cei care ne facem probleme de conştiinţă a luminii nu putem accepta „mînjeala”. De aici îndîrjirea.
Cuvintele scrise nu pot exprima pe deplin gîndirea conceptuală.
ne întrebi despre lumea aia în care ne-ar fi locul, căreia am simţi că îi aparţinem; dacă în lumea aia nu ar fi loc de o mulţime de grosolănii şi mârlănii pe care le vedem zi de zi (chiar dacă ea, lumea, nu ar fi una perfectă, ideală), de ce vii acum şi ne zici că ar trebui să facem ceva ca să ne fie bine aici? uite, mie nu mi-e bine, nu mă „asortez” cu o grămadă din comportamentele de care dau în fiecare zi şi cu o grămadă de bipezi cu care, din păcate, am de-a face. prin urmare…nu înţeleg ce vrei, cred că mai degrabă ar trebui să fac un portret al unui „eu” care să se asorteze cu lumea asta plină de mârlănii, care să fie fericit cu lumea asta. iartă-mă, dar asta nu îmi iese nicicum 😉
Întrebarea din post era legată de imaginaţie… şi era doar un joc în care firescul aşa cum îl vede fiecare putea să iasă la ivealaă… în comentarii vorbeam deja de realitate… acolo unde avem posibilitatea – atât cât e – să schimbăm ceva la noi şi nicidecum la ceea ce e în jur şi nu ne place…
dar, ai dreptate, e absurd să admit că ceea ce ar trebui să facem e să ne schimbăm pe noi pentru a ne alinia la tot ceea ce e în jur… şi aici nu te contrazic. dar, atunci, care ar fi soluţia?
ar fi tare bine să cunosc răspunsul la întrebarea ta…ar fi, dar nu este, pentru că nu am habar care poate fi acea soluţie, dacă o fi vreuna.
citeam pe undeva că, oricum, doar în ultima clipă a vieţii îi descoperi acesteia rostul… dar ce folos?
e un film cu unul john si nu mai stiu cum si actiunea se poarta pe undeva si pe marte, conform scenariului. uita-te daca nu l-ai vazut inca (e noulet filmul, de anul asta cred!) si vezi si posibila evadare acolo! vizionare faina! 🙂
mulţumesc mult pentru recomandare.
john carter ii zice! 🙂 watch it la fel ca si: my name is khan, the lucky one si belle isle.
Comments are closed.