Impresii

Drumul până aici, cu trenul litoralului, la cuşetă, a fost mai mult lung decât incomod. Puştiul a fost încântat în prima parte, apoi a trebuit să găsim nimicuri care să-l ţină preocupat, a ascultat muzică de copii, ne-am jucat, ne-am uitat la Bolt, filmul căţelului cu puteri imaginare şi am dormit, el aproape ca şi în patul de acasă, eu, mai alert decât un iepure.
Costineştiul pare să nu mai fie nimic din ceea ce a fost acum zece ani. Desigur, amprenta locului, epava, e tot aici, cu zece ani mai ruginită. În rest, nimic care să-mi trezească vreo amintire.
Într-un cuvânt spus, Costineştiul mi se pare acum… ţigănesc (şi-mi cer scuze că folosesc cuvântul ăsta dar nu găsesc acum altul mai potrivit). Faleza e plină ochi de tarabe la care găseşti un amalgam de tot ceea ce… nu îţi trebuie. Parcă ai fi în Europa Bucureştiului, vânzătorii te îmbie să le cumperi nimicurile, să dai banii pe lucruri inutile, de calitate proastă, făcute doar să fie făcute. Pe lângă faptul că mi se par inutile, tarabele astea de toate formele dau un aspect urât staţiunii şi te obligă la jonglerii ca să treci printre ele. Sunt un mare nu, e clar. În plus, aşa cum ziceam şi ieri, prima impresie a fost una dezamăgitoare din cauza mizeriei de pe plajă. Cumplită. Aseară, când oamenii au început să plece, în urma lor au rămas munţi de mizerie, credeţi-mă. Plin, dar plin de ambalaje de tot felul, de peturi şi pahare de unică folosinţă. Nu mai spun nimic de mucurile de ţigară. Sau de oamenii care scuipă pe plajă, de copii care se uşurează exact lângă prosop, de mitocănii, grosolănii şi lipsa totală de bun simţ. Mda, asta avem. Şi nu, nu sunt eu vreo mironosiţă pretenţioasă. Nu cer decât decenţă, bun simţ. Civilizaţie.
Nu pot să nu mă întreb de ce suntem aşa. De ce, dacă avem marea asta frumoasă, care, noroc, e curată, avem nisipul ăsta fin care te îmbie să leneveşti, avem locuri aşa frumoase… de ce nu avem în noi un minim simţ al bunei cuviinţe? De ce, dacă tomberoanele pentru gunoi sunt la tot pasul, nu ne obosim să aruncăm acolo ceea ce rămâne în urma noastră? Sincer, nu am văzut atâta mizerie în nici o ţară, pe nici o plajă… mi-e ruşine că suntem aşa.
În altă ordine de idei, am timp să nu mă gândesc la nimic (ceea ce nu prea îmi iese), am timp să privesc în jur, să văd oameni, să aud poveşti iar puştiul e încântat de valuri, de joaca în nisip şi bucuria lui mai salvează situaţia. Pentru el lucrurile se văd şi se simt cu totul altfel. Oare în ce anume le măsoară el? În seara asta, după o aventură care ne-a costat câteva ore de lacrimi şi o grămadă de bani daţi la un cabinet medical – şi-a aruncat, singur, nisip în ochi şi până la urmă a trebuit să îl vadă un medic şi ne-am ales şi cu picături care produc un adevărat spectacol atunci când trebuiesc administrate – a construit castele de nisip pe care le-a dârămat exact după ce au prins formă. Se joacă. Se bucură. Îi e bine. Aşa că, n-am decât să închid ochii la toate celelalte.