Între încredere și teamă

Toate zilele vieții noastre oscilează între aceste două emoții, teamă și încredere.

Teama construiește ziduri reci și înguste în jurul meu, închizându-mă în mine însămi și transformându-mă într-un om dizabil emoțional. Teama că nu sunt destul de capabilă, teama că nu sunt un om suficient de empatic, teama că nu sunt o mamă așa cum are Puștiul nevoie, teama că nu sunt destul de temerară, teama că nu merit să fiu apreciată, teama de începuturi, teama de sfârșituri, teama de eșec și teama de (ne)viață. Teama mă face nesigură și hrănește herghelia de draci care de-abia așteaptă să creeze haos sângeros în capul meu.

Dar încrederea, ahh, încrederea îmi dă aripi. Și zilele în care mă trezesc cu entuziasm în vene, sunt zile în care simt că pot să-mi întind aripile și să zbor către visurile mele fără teama că am să mă prăbușesc înainte de a le da o formă, un rost. Și-atunci merg pe drumul meu cu sentimentul că fac bine ceea ce fac, fiindu-mi ușor să-mi asum cine și cum sunt și chiar să mă bucur, să fiu recunoscătoare. Încrederea în mine, în faptul că pot, că merită, că are sens, dă culoare vieții și-mi deschide ușile sufletului către ceilalți, ajutându-mă să fiu și să dau bucurie și seninătate.

Nu cred că putem să ne setăm în mod conștient în zona de încredere. Că apăsăm pe butoanele minții și programăm starea emoțională cu care ne trezim dimineața sau modul în care ne afectează sau nu lucrurile care vin spre noi dinafară. Cel puțin, mie nu-mi iese. Unele mă înalță, multe mă afundă. Mi se tot spune că firescul e altfel decât îmi pare mie că trebuie să fie, că  sensul se descoperă făcând, deci, fă, Loredana, în fiecare zi a vieții tale și gândește-te că ăsta-i singurul parcurs firesc. 

Fac. Dar nu mereu. Uneori îmi vine doar să las tot jos și să trag obloanele în jurul meu. Să fie întuneric și tăcere. Nu (doar) loc de joacă pentru teamă, ci și timp de împăcare. De liniște în capul meu, de pace în sufletul meu. Sunt clipe scurte, dar măcar sunt și, pas cu pas, învăț să le apreciez. Clipe în care renunț la a fi războinică și împotriva a tot ceea ce e în jur și accept. Că nu pot tot ce vreau, că nu ies toate așa cum sper, că viața are propriul ei scenariu și uneori mi-e musai să privesc doar de pe margine și să las să treacă pe lângă mie vârtejul.

Azi privesc de pe margine. Ca sufletul să poată să se calmeze, ca mintea să vadă limpede. Ca deciziile pe care le iau să fie mai mult decât reacție emoțională. Greșesc. Mult. Dar atunci când ajung să mă îndoiesc de capacitatea mea de a cerne lucrurile, de a accepta și a înțelege o realitate așa cum e, nu așa cum vreau eu sau cum vor alții s-o creioneze, mi-e grav. Mi-e însângerat prin suflet. Dar, poate, stând pe margine, fără să mă zbat să ies, procesul de eliberare e mai ușor. Sau, mai puțin greu. Că-i greu orice, tare greu, mai ales pentru o regină a sensibilității, așa, ca mine. Fără coroană sau supuși, deh.