Mda, cu de-astea îmi bat capul, nu doar azi, nu doar ieri, ci cam mereu, subiectul acesta-i de actualitate. Despre cine suntem, despre cine ne-arătăm a fi, despre cine și cum și de ce ne judecă.
Citeam mai demult o frază care zicea că, dacă ai nevoie de o porție de creștere a încrederii în sine, n-ai decât să parcurgi o parte din timeline-ul propriului cont de facebook. Toți, sau aproape toți, avem vieți frumoase, colorate, vesele, bine încadrate, cu pisicuțe și călătorii, cu multe cărți citite și sfaturi inteligente, cu oameni faini și prieteni mulți, pe facebook.
Mă uit la propriul timeline de facebook. Postez într-un ritm mediu, aș zice, o combinație de postări personale amestecate cu postări despre proiectele la care lucrez – deși sunt și ele, totuși, foarte personale – și uneori câte ceva care mi se pare interesant de share-uit. Care sunt motivele pentru care postez? Cred că sunt mai multe. Uneori simt o bucurie mare legată de ceva din viața personală (sau nu) și simt nevoia să strig lumii bucuria mea, că poate, poate, s-o păstra mai mult așa. Alteori, un deficit de atenție, afecțiune, dragoste, în viața reală, mă face să caut umplerea unui gol în virtual și postez, probabil, ca să-mi alin sufletul. Mi se întâmplă rar, dar se întâmplă. Alteori, decid rațional să împărtășesc cu ceilalți ceva anume, personal sau mai puțin personal. Cred că important e că-mi asum fiecare postare, că știu de ce-o fac și ce sens are pentru mine.
Unele motive le văd firești, nu mi se pare deplasat faptul că avem nevoie să împărtășim cu alții trăirile noastre intense de bucurie, realizare, împlinire. Că o facem ca cei din jur să se bucure cu noi, sau mai degrabă ca să ne hrănim nouă nevoia de încredere și confirmare, poate că aici e o discuție care-ar scoate la iveală diverse neajunsuri emoționale… Ideea e că cel mai adesea ne aratăm mai frumoși și mai bucuroși decât suntem în realitate. Ca să mințim pe alții, sau ca să ne mințim pe noi? Cred că-i mai degrabă valabilă a doua variantă, noi înșine avem nevoie să ne hrănim pe dinăuntru, de obicei, noi cu noi nu suntem bine.
Mă întreb cum ar fi dacă ne-am arăta celorlalți exact așa cum suntem. Dacă asta ar fi putea să fie ceva firesc, sau, de fapt, nu ne-ar ajuta în nici un fel. Purtăm în noi traume și greșeli și frustrări și nemulțumiri și bagaje emoționale încărcate la maxim cu tot felul de tristeți și neîmpăcări. Ne construim imagini pe care ceilalți să le poată digera, dar mai ales, să le poată admira. Ne hrănim din invidia și admirația celorlalți, ajungând adesea să nu mai știm cine suntem, noi, cu toate pe care le cărăm cu noi, sau imaginea pe care-am creat-o despre noi. Trăim zi de zi cu prea multă frică. Avem în noi mai multă frică decât dragoste.
Și oamenii ne judecă. Cel mai adesea, cred că suntem judecați fără să fim văzuți și cunoscuți într-adevăr, ci din perspectiva propriilor frustrări sau neajunsuri, prin prisma propriilor ochi, care nu neapărat ne văd chiar limpede. Cred că am trăi într-o lume mai bună dacă fiecare ne-am uita mai întâi la noi, înainte să-i criticăm pe ceilalți. Că deh, nu suntem perfecți. Toți facem greșeli, toți purtăm și urâțenii în suflete, toți adunăm bagaje emoționale dureroase, etc. Dar nu toți aruncăm murdăria noastră peste ceilalți.
Sunt un om destul de antisocial, contrar așteptărilor. Mă descopăr așa pe măsură ce trece timpul. Sunt tot mai puțin dispusă să întrețin relații cu oameni care-și creează ambalaje care iau ochii cu atâta strălucire. Tot mai puțin dornică să ofer înțelegere oamenilor care-mi doresc și-mi fac rău doar așa, din plictiseală, din pură răutate, din lipsă de altceva. Greșesc mult, desigur. Dar nu sunt un om care să arunce cu pietre în alții, înainte de-a-mi face mie propriile procese – dure și nesfârșite – de conștiință. Și pot să afirm cu onestitate că mă feresc să rănesc în mod conștient pe cineva, că încerc să nu judec și să nu arunc cu săgeți otrăvite spre alții, doar ca hobby. Și așa se întâmplă că oamenii pierd dreptul de-a vedea limpede în sufletul meu și partea tristă este că, cel mai adesea, tot pe mine mă doare acest lucru. Adun tristețe și dezamăgire și învăț greu să trăiesc cu ele. Dar, învăț.
Așadar, viața mea e destul de mult o carte deschisă, dar nu oricine poate s-o răsfoiască.