Jurnal din #drumulnostru (5) – 2 luni în India

by loredana
0 comment

Avem un pic mai mult de două luni de când suntem în India. Cam o lună ne-am petrecut-o foarte în nord, în zona Dharamshala și apoi în munți, trecând Himalaya în Ladakh și Kashmir și a doua lună călătorind spre sud și aici unde suntem acum, în Goa.

Când am plecat din România, în februarie, granița terestră a Indiei era încă închisă datorită pandemiei. Nu știam dacă vom reuși să ajungem aici, doar decisesem să pornim și să luăm lucrurile pas cu pas.

Ce-i drept, pentru mine India a fost chiar mai mult decât un vis sau nici măcar îndrăzneala unui vis. Port India în suflet din adolescență – oare cine n-o face?! – dar nici nu plănuisem, nici nu sperasem că aș ajunge să o vizitez. Ce să mai zic despre a intra în India cu propria mașină? Nici măcar un vis, o himeră.

Și iată-ne în India.

Dar…

India din capul meu și India reală sunt două povești diferite.

Așteptările mele erau nerealiste, știu acum. Dar tot le-am avut. Îndemnurile despre a nu te amăgi pentru a nu fi dezamăgit îmi par mai mult teorie decât aplicații practice, că deh, suntem oameni, construiți din dorințe și speranțe și, implicit, așteptări. Așa cred și simt.

India din capul meu era idealizată, desigur, despre Eliade și Maitreyi, despre Tagore sau Gandhi, despre spiritualitate intensă, diferită, profundă, despre culoare și condimente, despre Bollywood și femei frumoase tare, despre o istorie îndelungată cu impact major în umanitate, civilizația Indu fiind una dintre cele mai vechi din lume.

India reală este toate cele de mai sus, poate într-o măsură mai realistă decât în mintea mea. În plus, este toate aceste state/teritorii diferite într-un singur stat cât un continent, cu o populație imensă, sărăcie cruntă, mizerie inimaginabilă, tristețe multă și viață grea tare. Mirosuri tari, ascuțite, înțepătoare. De condimente, de mâncare aspră, de mizerie, de încărcare, de aglomerație, de căldură, de umezeală, de animale, de gunoi, de… de toate.

Acum scriu din Goa, din confortul unei case pe care am închiriat-o pentru o lună, într-un sat. O casă de poveste, cu istorie, are aproape 200 de ani, o casă portugheză, așa cum e aproape totul în Goa.

Dar… Goa nu prea e India.

E cel mai mic stat al Indiei și aparține de aceasta doar de 60 de ani, înainte de asta fiind timp de 450 ani colonie portugheză. Deh, cum au considerat europenii cei civilizați că pot pune stăpânire fix pe ceea ce doresc!

Goa e majoritar creștină, exprimarea catolicismului e foarte intensă, avem un enorm sentiment de familiaritate și cumva confort emoțional. Goa e relativ curată, muuult mai curată decât alte părți ale Indiei, Goa e turistică, cu plaje fabuloase, mult verde și foarte easy.

Goa e o oază, un refugiu… simt că ne-am ascuns aici, fugind cumva din fața Indiei reale… pentru o vreme.

Așa că…

Îmi e mai ușor să scriu acum din confortul emoțional pe care Goa și această casă ni-l dă și nu de pe drum, de pe străzile ticsite cu oameni săraci și mizerie.

Îmi e mai ușor acum să mă uit la poze și să mă focusez pe părțile frumoase ale Indiei, după ce am trăit lucrurile și când nu mai sunt în mijlocul haosului greu de digerat.

Dar…

India e tare greu de asimilat, de înțeles, de simțit.

E un haos copleșitor și un amestec de religie, istorie și mizerie. Orașele sunt niște imense gropi de gunoi. Fețele oamenilor sunt, cel mai adesea, abrutizate, obosite, chinuite. India e o durere intensă pentru mine, mă simt copleșită de neputință și mi-e aproape imposibil să închid ochii sau să întorc privirea de la realitatea foarte tristă și să mă bucur de colțurile frumoase, de obiectivele turistice renumite.

Teritoriul Ladakh, unde am fost aproape o lună, ne-a fost o experiență spectaculoasă, am trecut Himalaya cu duba, pe drumuri despre care nu credeam că ne-ar fi dat vreodată să parcurgem. Atât de multă frumusețe a naturii, atâta spectacol, atâta uimire. Și adesea, atâta provocare să facem față. Pe Instagram am povestit în mai multe episoade despre aceste drumuri incredibile.

Zona Dharamshala a fost pentru mine un loc de suflet, acolo m-am simțit tare intim recunoscătoare să fiu în India, întâlnirea cu Dalai Lama am primit-o ca pe un dar prețios despre care musai voi mai scrie. Budismul, majoritar în nord, e o religie în care m-am simțit confortabil, are o armonie mângâietoare, spre deosebire de hinduism pe care nu-l pot nici înțelege, nici asimila, mă obosește – și înspăimântă – exprimarea hindu foarte intensă.

Agra și triunghiul de aur, cu Taj Mahal și celelalte obiective spectaculoase ale Indiei… am decis să le ocolim deocamdată (după ce am stat câteva zile în Agra și ne-am simțit sufocați de gunoi, poluare, plastic, sărăcie acută și oameni chinuiți). Probabil le vom vizita în drumul nostru către casă. Am ales să mergem în locuri mai retrase, prin sate sau orașe mici, ferindu-ne de marile aglomerări urbane. Am trecut Delhi, capitala, cu inima strânsă și îndurerată.

Încerc să înțeleg că toate experiențele fac parte din poveste.

Știu și că marea noastră realizare e că suntem în India cu mașina noastră. Că am parcurs fiecare kilometru de acasă și până aici ieșind din zona de confort și asumându-ne, mai greu sau mai ușor, tot ceea ce trăim.

Sunt recunoscătoare pentru tot ce ni se dă, încerc să îmi liniștesc tumultul sufletului în perioada aceasta de pauză îndelungată într-un loc și să mă pregătesc mental pentru lunile care urmează și despre care știu acum că nu vor fi ușoare – pe drumul spre România trebuie să parcurgem aceleași țări, India, Pakistan, Iran, n-avem altă opțiune.

Nu știm exact cât mai stăm în India și în ce direcție vom porni peste o lună. Deocamdată, ne e tare bine aici.

Aici, pe Instagram, povestesc pas cu pas despre #drumulnostru, încerc să vă arăt totul așa cum e, așa cum suntem.

Și vă mulțumim că ne însoțiți cu interes și gânduri bune.

(galerie foto cu momente și locuri, despre aceste două luni în India, în ordine cronologică, prima poză din Amritsar, când am ajuns în India și ultimele de aici, din Goa, cu super-plajele ei)

13+

S-ar putea să-ți placă și

Lasă un comentariu