Suntem în India.
De 5 zile. Suntem bine, în zona Dharamshala, unde mi-am dorit mult să ajung. După o perioadă destul de grea, simțim că ni se relaxează sufletele și putem să ne și bucurăm de ceea ce trăim.
Pentru mine, e o mare ușurare să nu mai trebuiască să am capul și brațele acoperite. Am respectat legea islamică timp de 3 luni, în Iran și Pakistan, la început a fost ok, dar la un moment dat n-am mai putut să o simt ca pe ceva firesc și mi-a fost greu și tare m-am simțit ne-eu însămi.
În India am intrat dinspre Pakistan, unde am fost aproape o lună. Cea mai grea perioadă din #drumulnostru. Primele 6 zile în care am traversat 1600 km clipă de clipă cu escorta de poliție lângă noi au fost zile – experiențe aproape de necrezut, despre care o să mai scriu. Am trăit acolo un șoc cultural căruia (încă) îi facem față cu greu.
După mai bine de cinci luni zilele trecute am făcut o baie într-o cadă.
S-a simțit ca o șampanie de lux. La un hotel în Lahore, în ultima zi în Pakistan, când am fugit de umezeala groaznică, mult mai rea decât căldura mare. Lucruri mici, aparent banale, devin extraordinare într-un astfel de context, o călătorie lungă cu o dubă. Ne bucurăm tare de un duș cinstit, de o tură de spălat haine sau de o masă la restaurant.
Avem 171 de nopți pe drum. 7 nopți am dormit la hotel, 7 nopți la oameni acasă, restul de 157 le-am dormit în dubă.
De abia acum, zilele acestea, simțim că ne liniștim, suntem la munte, cu temperatură sub 30 grade și fără umezeală sau țânțari. Sunt extrem de sensibilă la mușcăturile de țânțari și în Pakistan am suferit mult. Avem tot felul de soluții, spray, pastile, împotriva țânțarilor, dar nu prea au efect.
E tare bine când înțelegem că ceea ce facem e o călătorie epuizantă.
Că așa e firesc să fie. Suntem într-o zonă atât de diferită a lumii și așa simt toți cei care-s pe drumul ăsta, nu doar noi. Povestim uneori cu alți călători și ne spun cam aceleași lucruri, toți sunt copleșiți și împovărați de locurile acestea, toți trăiesc experiențe total înafara zonelor de confort personal.
Ne-am îmbolnăvit cu toții.
Enterocolită. Orla febră, vărsături și diaree, noi dureri și crampe și disconfort. A durat mult, vreo 10 zile, dar a trecut. E firesc, știu, lumea în care suntem își pune amprenta asupra noastră, oricât de multă grijă am avea. Pentru Orla aveam medicamente de acasă, pentru noi am luat niște tablete de la farmacie, ne-au fost de super folos. Bem doar apă îmbuteliată – apa e o mare problemă – sau din dubă, apă super purificată și filtrată. Cel mai adesea gătesc în dubă, dar da, am mâncat și din locuri destul de neigienice, să zicem, în Pakistan, de unde ni s-a tras îmbolnăvirea.
Oamenii sunt prietenoși.
Dar! Curiozitatea lor e adesea deranjantă, cei mai mulți cred că nici n-au conceptul de discreție sau intimitate. Vin direct și urcă în dubă sau se lipsesc pur și simplu de noi să facă un selfie fără să ceară voie. Uneori avem răbdare, adesea ne luăm dreptul de a refuza, de a cere să respecte spațiul intim. Alteori, gesturile de omenie sunt peste măsură de frumoase. E un amalgam, cu de toate.
Nu am intrat pe facebook aproape 3 luni.
Da, există viață și după facebook și chiar nu-mi lipsește deloc. Oricum, răsfoiesc și Instagramul prea mult, singura rețea de socializare pe care o folosesc. Acolo postez constant despre ceea ce trăim. Ne găsiți pe contul people.love.wandering.
Suntem adesea întrebați de ce nu postăm pe Youtube sau nu facem video blog. Deși avem cu noi și dronă și cameră foto și tot felul de accesorii, am ajuns să ne dăm seama că facem această călătorie pentru noi înșine, că nu avem timp și energie să prelucrăm conținut. Așa că, ne iertați, mai scriu din când în când aici și postez aproape zilnic pe Instagram. În rest, trăim și asimilăm fiecare zi.
Ne e greu adesea, uneori copleșiți de tot, de fiecare dimineață în care ne trezim și suntem tot așa, dincolo de zona de confort și musai să găsim soluții pentru tot. Simt și că suntem unde trebuie, că e o călătorie ”o dată-n viață”, deși m-aș teleporta uneori acasă, în curtea mea mică, verde și confortabilă.
Suntem bine.
