Lumile de lângă noi

Zilele astea, pentru că proiectul KIDS for KIDS e de asemenea natură, am tot intrat în contact cu copii. Copii mulți și diferiți. În școli, grădinițe și-n centre de plasament sau de primire în regim de urgență. Am văzut sute de copii săptămâna ce-a trecut dar din toată lumea aceea plină de copilărie, a lipsit unul, Puștiul.
Deși a fost o săptămână haotică, cu atât de multe de făcut, de dimineață devreme, până seara târziu, încât m-a ajutat faptul că el e plecat la bunici, absența puștiului înseamnă lipsă de viață în casa asta goală, rece, tăcută. Și mai înseamnă, pentru mine, imposibilitatea de-a mă menține pe-o linie de plutire rațională. Atunci când puștiul nu e, ca să mă oblige să fiu prezentă, mi-e mult mai lesne să alunec prin unghere întunecate, printre iluzii, tristeți și amărăciuni. Cu precădere seara, când casa înseamnă doar un frigider din care consum frugal câte ceva și un pat în care-mi pun capul pe-o pernă, pentru a o lua a doua zi de la capăt.
Apropierea de copii, de care-am avut parte din plin, n-a făcut decât să evidențieze depărtarea de Marc. Uneori aș fi vrut să-l strâng tare în brațe – așa cum nu-i place – și să-i spun că e un copil norocos, că are părinți care înțeleg că el e responsabilitatea lor cea mai mare, că are alături oameni care-l vor învăța să fie om, care-i vor arăta partea luminoasă a vieții, sperând că va avea parte de un drum lin în viață. Așa cum mulți dintre copiii pe care i-am întâlnit eu zilele astea nu au. Nu vor avea. Pentru că au avut neșansa să se nască într-o lume ostilă. Unii, să aibă mame care-i consideră simple obiecte. Alții să vină pe lume în niște colțuri atât de întunecate ale lumii. Copii care nu vor face, toată viața, decât să lupte pentru un loc al lor. Unul în rândul lumii. A lumii ăsteia atât de neprimitoare.
Am văzut copii cu ochi senini, cu minte ageră, copii frumoși, inocenți, neînțelegând de ce lumea lor e altfel. Am văzut mame – viitoare mame – de 15, 16 ani. Femeie de 17 ani cu doi copii (poți să numește femeie un copil de 17 ani? un copil cu doi copii). Am văzut o lume altfel. O lume care există chiar lângă noi și pe care o ignorăm de cele mai multe ori. Din teama de-a ne implica, din neputința de-a schimba ceva, din ignoranță, din prea multa preocupare pentru propriile probleme. E o lume tristă, cenușie, apăsătoare. Eu o văd fără scăpare. Din păcate, nu-mi pot alunga din suflet sentimentul de inutilitate al eforturilor. Îmi dau seama – și asta nu mă oprește din a merge mai departe, din a lupta – că ceea ce putem noi, ca individ, schimba, e imperceptibil. Da, m-am simțit copleșită, m-am simțit mică într-o luptă cu un Goliat prea mare. Și totuși, continui să sper că, deși nu avem capacitatea de-a schimba o lume, măcar îi vom oferi un strop, unul mic, de culoare.
Să ne bucurăm că un pic e mai mult decât nimic?