Frica e una dintre cele mai păcătoase emoții pe care le simțim. O învățăm de mici, acasă, la școală, pe stradă, în anturajul de copii, în cel de muncă, peste tot. Frică de defectele noastre, frică de capacitățile noastre, frică de cunoscut și necunoscut, frică de oameni și de timp, frică de sine neasumat, frică de moarte și frică de viață, frică, multă, prea multă frică. Frica ne guvernează viața mai mult decât o fac încrederea sau siguranța.
Ne învățăm ușor să ne fie frică, ne e mult mai greu să ne dezvățăm, mai ales de ceva întipărit în felul nostru de a fi cu atât de multă consecvență. Nu cred că este o rețetă clară, pași practici de urmat, pentru a te dezvăța de frică. Nu e ca și cum rotești un buton mai spre dreapta și te simți mai sigur pe tine, pe ceea ce ești și poți să faci, mai increzător și mai puțin copleșit de nesiguranțe, întrebări și fiori de frică.
Dacă am să te învăţ ceva, este să nu îţi fie frică. Mi-a spus cineva cu niște ani în urmă. Om îmbrăcat în haină de prieten, pășind alături de mine o vreme, nu atât cât aș fi vrut eu, ci probabil atât cât a fost necesar, cu sens. Am să te învăț să nu îți fie frică… și ce frumos ar fi fost să fie posibil așa. Ca cineva să-mi servească o lecție, eu s-o mestec pe îndelete și apoi, la finalul orei de curs, să mă ridic de pe scaun un om nou, dezbrăcat de frici, stăpân pe sine și pe gânduri și emoții și să stau drept în fața tuturor balaurilor din sufletul și din mintea mea și să nu-mi mai fie frică.
Nu funcționează așa. Și chiar dacă luptăm să ne înfrângem fricile, azi punem la pământ vreo două, mâine apar altele. Azi pășim pe un teren care ni se pare sigur, mâine suntem pe nisipuri mișcătoare. Și tot așa. Ce încerc eu să zic și să-mi zic mie, mai ales, e că drumul pe care-l fac contează, fiecare frică depășită, fiecare temere, fiecare nesiguranță liniștită, sunt pași buni făcuți, nu sunt în zadar, chiar dacă în cale îmi ies, iar și iar, frici noi, balauri cu multe capete. Mi-e frică de multe și știu că fricile vin din mine însămi, nu de la ceilalți. Că sunt fricile mele, însoțitoare pe tot drumul vieții mele, de mic copil și până acum. Că sunt frici cu care m-am obișnuit și poate, chiar împrietenit, și sunt frici care-mi îngheață sângele în vene și pe care le port cu mine de ani mulți, fără să reușesc să le las în urmă.
În idealismul meu naiv tot insist să cred că o să vină un moment din acela crucial în viața mea, când o să mă simt om nou. Liber într-un mod evident și asumat și fără poveri de cărat în spate. Fără frici. Știu, rațional, că e nerealist și că altceva trebuie să învăț. Nu-mi iese mereu, dar măcar uneori am senzația că întrevăd sensul sau înțeleg mai bine care-i mersul firesc al lucrurilor. Lupt cu fricile mele, uneori mă simt în stare să mă războiesc, alteori mă prefac doar că nu le văd, că nu le simt și, rareori, învăț să le accept pe cele pe care nu le pot schimba.
Vreau să mă dezvăț de frică și sunt recunoscătoare pentru fiecare moment în care simt că mă eliberez și pășesc dincolo de o nesiguranță care-mi face sufletul să se chircească. Port aripi în suflet și fricile-mi țin gleznele înlănțuite. Caut azi un clește, că am mare nevoie să zbor. Hai, să auzim de bine!