Mândră că sunt româncă?

Nu azi mai mult decât ieri și nu mai puțin decât mâine. Nu mai mult decât aș fi fost dacă m-aș fi născut în altă țară din Europa, sau în orice alt colț din lume. Nu-i vorba, de fapt, de-o mândrie. Așa cum nu e vorba nici de o nemândrie.
Daca e ceva cu care pot să spun că sunt împăcată, eu, cea veșnic neîmpăcată, atunci e vorba de faptul că m-am născut în România. E o stare de fapt, un dat, nu o alegere. Și o iau ca atare. Sunt convinsă că aș fi simțit la fel daca mă nășteam într-un alt loc.
E adevărat că am visat, sau cochetat, o vreme, cu ideea plecării din țară. Așa, ca mai toți tinerii zilelor noastre, cei care caută mereu ceva, un altceva, și speră că acel ceva greu de pun în cuvinte, s-ar găsi dincolo de granițele României. Pentru unii, poate chiar și așa e. Cunosc oameni care și-au găsit rostul și sentimentul de acasă departe, peste mări și țări și oameni care nu s-ar simți deloc împăcați dacă ar pleca pentru că ei simt că în România e casa lor. Mie-mi par firești ambele situații (și-aici nu se includ oamenii care pleacă doar pentru muncă, pentru a se întoarce cândva aici, să aibă un trai mai bun, ei sunt categoria tristă și aparte a celor plecați) pentru că știu și accept și înțeleg faptul că e ceva ce ține strict personal de fiecare persoană.
Pentru mine, am înțeles cândva, într-o vreme în care, poate, nu mai căutam cu atâta fervoare, că acel ceva, dacă e să-l găsesc, se va întâmpla oriunde aș fi. Și-am simțit că aici, în orașul în care locuiesc, în țara în care m-am născut, e locul meu. Aici îmi duc luptele, aici mă zbat printre furtuni, aici îmi trăiesc înălțările și afundările, și bucuriile, aici îmi cresc copilul care, la rândul lui, când va putea decide, va alege singur pe ce drum sa meargă. Nu-mi doresc să plec și nu atribui României eșecurile mele, nu generalizez și nu cataloghez o țară întreagă după exemplele individuale și cred că ține de fiecare persoană, indiferent de mersul politic, sau de situația generală a țării, să-și formeze un drum și să găsească satisfacții, împliniri. Nu dau vina nici pe conducători, nici pe taxe, nici pe vreun ghinion de-a mă fi născut aici, pentru lucrurile care nu merg așa cum aș vrea în viața mea. Desigur, mi-aș dori sistem medical mai bun și învățământ mai puțin închistat, drumuri mai bune și piste de biciclete, și civilizație și mai multă deschidere. Dar… toate acestea sunt lucruri care depind de noi, oamenii, de fiecare, într-o măsură mai mare, sau mai mică. Și, cumva, e datoria fiecăruia ca, înainte de-a ne plânge de lucrurile care merg prost, să ne implicăm în a schimba ceva.
Așadar, nu știu dacă sunt mândră, în mod special, că sunt româncă. Dar, cu siguranță, sunt împăcată cu acest lucru.