Mi se întâmplă să fiu eu!

Și complexitatea felului meu de-a fi să nu-mi fie povară, ci mulțumire!
Mă bucur, măcar uneori, că sunt așa cum sunt. Că-mi pun tot sufletul în lucrurile de care-mi pasă și dau tot ceea ce sunt pentru oamenii care-mi sunt aproape. Mă bucur că port în mine o veșnică nemulțumire care, măcar uneori, mă împinge spre mai mult și mai bine și m-ajută să cresc. Mă bucur că pot să văd și razele de soare care ies după inevitabilele-mi furtuni, că nu toate-mi trec prin suflet fără să însenineze, să aline.
Mi se întâmplă să fiu eu. Să-mi dau voie să nu-mi placă. Să am curaj să refuz. Să mă împotrivesc. Învăț să spun nu. Altora. Și-nvăț să-mi spun da. Mie. Îmi dau voie să aleg. Să-mi doresc. Să fiu singură. Sau cu oameni. Să alerg. Sau să stau. Am voie, să fiu ceea ce sunt, ceea ce simt. Și ceilalți pot să mă accepte sau nu. Învăț să nu mă doară refuzurile altora. Și nici ale mele. Îmi dau voie să cred, iar și iar. Și s-o iau de la capăt. Și să mă îndoiesc. Să mă răzgândesc. Să vreau mai mult. Sau să nu vreau deloc.
Mă bucur că îmi dau seama măcar uneori că felul acesta năvalnic de-a fi mi-e câștig, nu pierdere. Că trăiesc experiențe multe, complexe, dar toate, autentice. Le simt până-n măduva oaselor și fiecare, într-un fel sau altul, schimbă ceva la modul meu de-a percepe viața, lasă urme, mă învață ceva. Sau, poate, doar mă bucură. Sau mă întristează. Dar e mereu un mix de senzații, e mereu o implicare emoțională, e trăire. Viață.
Zile senine să (ne) fie!