Minunata lume nebună…

Am văzut în urmă cu ceva vreme o piesă de teatru ce purta numele ăsta. Mi-a plăcut. Era vorba, atunci, de nebunia haosului lumii. Acum mă gândesc la altceva. La lumea ne-bună în care trăim.
Mă gândesc azi că suntem împărţiţi în două categorii. Călăi şi victime. Dacă suntem puternici, suntem călăi. Dacă suntem slabi, suntem victime. Dar… oricât de multă tărie de caracter am avea, oricât de multă stăpânire de sine, tot sunt momente în care ne pierdem echilibrul sub influenţa factorilor din exterior. Şi trebuie să recunoaştem că suntem vulnerabili, şi trebuie să ne adaptăm din mers…
La Roma, în metrou, mă uitam la o fată care ţinea un bebeluş în braţe. Mă uitam la ea fiindcă mi se părea extrem de tânără, extrem de fragilă, extrem de puţin potrivită să fie mamă. Şi mă mai intriga faptul că îşi ţinea copilul acoperit cu o pătură într-un mod care mi se părea total nefolositor pentru copil. Avea doar puţin corpul acoperit şi păturica îi atârna mamei pâna la genunchi, ca un şort de bucătărie. Metroul gonea, în fiecare staţie urcau oameni, se aglomera. Urma staţia unde trebuia să cobor eu – Colosseum. Mi-am făcut loc printre oameni îndreptându-mă spre ieşire şi, la un moment dat, mi s-a părut ciudat modul în care tânăra aceea se împingea în mine. Părea că nu vrea nici să coboare, nici să îşi schimbe locul ci, doar să se lipească de mine. Au fost câteva fracţiuni de secundă în care mă întrebam ce se întâmplă dar nu mă gândeam că e ceva aparte. Apoi, nu ştiu cum, nu ştiu de ce, am înţeles, şi, în timp ce mi se derula în minte filmul momentului, ea deja îşi făcuse treaba. Îmi scosese din geantă portofelul şi-l strecurase sub păturică. N-am simţit când a deschis geanta, nu am văzut când a scos portofelul doar… mi-am dat seama. Fulgerător, am înţeles atitudinea, gesturile, rostul păturicii. Am băgat mâna sub pătura, i-am luat din mână portofelul, m-am uitat stupefiată la ea şi-am coborât în staţie. Totul s-a petrecut între momentul în care metroul a oprit în staţie şi înainte de a pleca de pe loc.
Dacă vă întrebaţi, nu ştiu dacă era româncă sau nu, nu vorbise deloc.
Azi, în mijloc de zi, între oameni, pe un bulevard al oraşului, m-a urmărit cineva. Vorbeam la telefon şi am avut, la un moment dat, senzaţia unei prea puternice apropieri, am simţit cum cineva respiră prea aproape de mine. M-am întors brusc… un tânăr de vreo douăzeci şi ceva de ani era cu mâna pe geanta mea, cu degetele pe sub clapeta de deschidere. Încerca să o deschidă, să o ia n-ar fi putut deoarece o purtam gen poştaş. Tremuram, strigam la el şi el se uita la mine. Un tânăr prezentabil, c-o faţă care parcă zicea ” am făcut eu ceva? „. Apoi s-a întors şi a plecat. Şi eu am stat şi m-am uitat după el. Şi la oamenii care treceau nepăsători pe lângă mine.
Urăsc sentimentul de vulnerabilitate pe care situaţiile de genul ăsta mi-l dau şi simt nevoia să mă războiesc cu lumea. Să urlu împotriva anormalităţii în care trăim. Pentru că nu, nu vreau să trăiesc într-o lume în care să fiu nevoită să mă uit mereu peste umăr. Nu vreau să îmi fie teamă şi nici nu vreau să trăiesc într-un univers propriu, limitat, doar ca să mă simt în siguranţă. Vreau siguranţă. Şi încredere. Şi optimism.
Nu vreau lucruri imposibile. Nu vreau să fiu nici călău dar nici victimă. Şi atunci?