Mirajul reflectoarelor

Cândva credeam că nu sunt în stare să vorbesc în fața unei mulțimi de oameni. Aveam impresia că e chiar o fobie. Mi-aduc aminte de emoțiile examenelor orale și, cel mai pregnant, de susținerea licenței primei facultăți. Stăteam în picioare în fața comisiei, aveam tocuri înalte și mă simțeam într-o notă discordantă cu ei, profesorii așezați la masă și eu undeva prea sus față de ei, aveam în mână un pix pe care-l frământam continuu și palmele îmi transpirau pe mouse-ul cu care trebuia să mânuiesc imaginile de pe proiector. Acela a fost unul dintre momentele în care mi-a fost greu să mă concentrez, să vorbesc cursiv în fața unor oameni (oameni care chiar mi-au zis că nu am de ce să mă simt așa pentru că nu mă mănâncă!). Apoi, după ani, mi-am dat seama că vorbitul în fața oamenilor e ceva ce îmi doresc să încerc… ori pentru că vroiam să îmi demonstrez mie că pot, ori pentru că mă atrăgea ideea c-aș putea avea de spus ceva interesant pentru alții. Și s-a întâmplat să vorbesc în fața unei săli pline de oameni atenți la mine și, deși n-a fost un fleac, mi-a ieșit destul de bine, măcar într-atât cât să îmi doresc să mai încerc. Și-au mai fost ocazii, și sper să mai fie.
Apoi, tot așa, credeam că n-aș fi în stare să vorbesc în fața camerelor de luat vederi, într-un studio, pentru o emisiune la tv. De când mă ocup de proiectul SkirtBike în Baia Mare, a trebuit să trec și peste temerile astea. Prima oară am filmat un scurt moment pentru o emisiune de știri, apoi am filmat pentru o emisiune de divertisment (care se va da pe post peste două zile!) și azi am fost invitată pentru prima oară la o emisiune în direct. Desigur, discutăm de televiziuni locale, de nivel mic dar, pentru un om ca mine, care nu are de-a face cu așa ceva, un studio plin de reflectoare, niște camere de luat vederi îndreptate spre mine și-un microfon – o lavalieră – fixat pe undeva, fie că sunt de la o televiziune națională sau un post local, tot aia e. Tot trebuie să vorbesc știind că se așteaptă niște lucruri de la mine, tot trebuie să fiu atentă la gesturi, mimică, la bâlbâit și încâlcit de vorbe.
Ei, dar a fost și asta. Și, cumva ciudat, a fost pentru mine un amestec contradictoriu. Un amestec de curiozitate și atracție și teamă și nesiguranță. Mi-am și dorit provocarea asta, mi-a fost și teamă. Desigur, nu m-a mâncat nimeni, dimpotrivă, a fost destul de bine. Adevărat e și faptul că, mai târziu, în fața televizorului, uitându-mă la mine, aveam impresia că mă uit la un străin.
Cred că lumea asta a  reflectoarelor e una destul de intrigantă. Cel puțin, eu așa o simt. E o provocare și, în același timp, o reținere. Să fii în centrul atenție poate fi uneori un lucru bun, alteori unul extrem de solicitant. Trebuie să fii mereu atent la toate detaliile, mereu cumva în gardă. Or fi, pentru cei ce aleg ca prezența în fața reflectoarelor să fie un mod de viață, satisfacțiile mai mari decât toate sacrificiile necesare?