Ehh, ba da, îmi e, dar cât de bine sună titlul ăsta, cât de tare-i să poți declara răspicat că nu ți-e frică de ceva, orice-ar fi? Nu sunt o obsedată de curățenie, neah, nici pe departe, dar zău că nu-s prietenă nici cu murdăria. Însă, încerc să n-am nici o obiecție în ceea ce privește murdăritul – joacă al Puștiului.
Mă uitam la el, weekend-ul trecut, cum făcea rond între o movilă de pământ proaspăt afânat și una de nisip. Cum învârtea el acolo cu bucata de lemn – lopată improvizată, cum se simțea liber și extra – super – mega încântat de libertatea lui. Și zău că n-a mai contat deloc faptul că atât el cât și hainele purtate a fost musai apoi să fie puse la înmuiat în apă caldă, ca să ne descotorisim de stratul de murdărie adunat… n-a mai contat, nici pentru el, care n-a scos un sunet, n-a plâns deloc, nu s-a dat lovit, ca de obicei, nici pentru mine, care, în mod firesc, măcar intram în panică, când a căzut de-a dura de pe movila de pământ, rămânând de recunoscut doar datorită ochelarilor care i-au ferit ochii, că gura-i era plină de pământ oricum…
De fapt, m-am bucurat pentru el. Pentru bucuria lui. Și m-am gândit că e cel mai bun lucru pe care-l pot face, să nu-l limitez, să nu-mi fac griji pentru mâinile lui super murdare, să nu mă agit că-și strică hainele (parcă asta aud mereu în parcuri – vezi că-ți murdărești pantalonii, vezi că se strică papuceii, etc), să nu mă tem de murdărie, pur și simplu. Și nu o fac, promit.
În schimb, ca să compensez, mi-e teamă mereu să nu se lovească. Teamă extremă, zic. Deși un weekend de relaxare, în care n-am făcut decât să… nu fac nimic, am fost mereu într-o stare de alertă, pentru el. Liber, la poale de munte, într-o curte cu multiple posibilități de accidentare, gen trepte, lemne, piatră, movile de pământ, pârâu, etc, mi-a stat inima în loc la fiecare țipăt care părea altceva decât joacă. Și n-am putut, așa cum niciodată nu pot, să trec peste teama asta, să nu-mi fac o mulțime de scenarii… Și-așa, cu ochii mereu în patru, cu urechile bine ciulite, l-am lăsat să-și vadă de ale lui, fără să-i impun limite…
Cumva, cred că e firesc. Teama asta vine la pachet în clipa când un copil se naște, dar cred că-i de făcut diferența între fricile care trebuie controlate și cele care trebuie ignorate, să fie, așa, un echilibru…
3 comments
E foarte bine aşa. Senzaţia de libertate – deşi controlată – îi permite să exploreze mediul şi în acelaşi timp să se exploreze pe sine, să-şi găsească în el capacităţi, talente native şi să-şi creeze şi sporească îndemînarea. Toate lucrurile astea trebuie să se întîmple natural, la vremea lor, atunci cînd el însuşi simte dorinţa de a le face, nu forţat, programat, cu limită de timp, teste şi aşa mai departe.
Paradoxal: cu toată murdăria, copilăria e totuşi cea mai curată perioadă din viaţa unui om…
🙂 Da, știu că e bine, dar nu-i ca și cum vine totul de la sine și nu mi-e greu, de foarte multe ori, să fac diferența între murdărie care nu murdărește ci ajută, de fapt, și… ce-mi închipui eu, ca om mare ce-a uitat de candoare… Că judec toate cu capul ăsta împregnat de-atâtea limitări…
Da’ tu ai fost rockeriţă la viaţa ta! Ai uitat să scuturi capu’ să zboare cît colo limitările alea afurisite?! }:-)
Comments are closed.