Nu. Şi nu.

Deci, nu.
Nu, refuz să cred că lucrurile se întâmplă aşa. Aşa, urât. Aşa, dur. Aşa, fără preaviz.
Că deschizi larg uşa doar pentru ca, la un moment dat, pe nepregătite, deschiderea de care dai dovadă să se întoarcă împotriva ta şi să ţi se trântească în faţă. Şi tu să taci.
Nu, nu şi nu. Nu pot fi lucrurile atât de tâmpite pe lumea asta.
Încrederea să nu mai aibă nici o valoare şi totul să fie rezumat la nivel de interes. De orice fel.
Drumul să ducă, inevitabil, în acelaşi loc. În punctul lui nicăieri.
Nu. Refuz să cred, să simt aşa, să accept.
Şi nu, nu o să cresc mare. Nu vreau să cresc. Şi, oricum, ce folos, pentru ce? Doar ca să înţeleg că aşa e ” normal „?
Nu, oamenii nu au dreptul să te facă să-i iubeşti doar pentru a-ţi spune, simplu – rămas bun sau îmi pare rău. Atât a fost, taci şi mergi mai departe.
Nu, oamenii nu au dreptul să aleagă pentru alţii – cum poate un om să hotărască şi-n numele unui alt om? Cum poate un om să îţi spună – voi fi aici cât timp vei avea nevoie şi, totuşi, să dispară tocmai într-un astfel de moment? Cum se dizolvă o apropiere, o comunicare, o legătură?
Nu. Nu e normalitate asta, nu e nimic cum ar trebui să fie.
Şi chiar şi-n faţa evidenţelor, refuz să cred. Refuz să îmi spun că, ceea ce îmi rămâne, e să nu am nevoie de cineva care nu are nevoie de mine. Nu, e absurd ca asta să împace lucrurile.
Şi, după asta, mai poate fi vorba ca acea uşă, a încrederii necondiţionate în oameni, să se mai deschidă vreodată? Mai poate fi vorba de deschidere senină, de sentiment de siguranţă? Poate fi vorba de învăţături, de lucruri bune – sau, cum? De aduceri aminte, de regăsiri, cu bucurie, a lucrurilor trăite, împărtăşite, frumos ambalate şi păstrate în cufărul amintirilor? Şi, trebuie să te bucuri că a fost, nu să plângi că s-a terminat? Pe naiba!E vorba doar de-o tâmpită de lecţie de viaţă, încă una, de parcă, nicicând n-ar fi destule, suficiente, loviturile pe care viaţa se încăpăţânează să le dea? Sau, e vorba doar de incapacitatea lumii – a mea, desigur – de-a înţelege că toate vin şi trec, că şi sentimentele sunt supuse uzurii sau că şi în ceea ce le priveşte se pune problema alegerilor convenabile, că nimic bun n-are cum să dureze prea mult pentru că e în firea noastră, a oamenilor, s-o dăm în bară? De parcă nu mi s-ar fi repetat de-atâtea ori, de parcă n-aş fi trecut de-atâtea ori prin acelaşi punct. Şi tot m-am încăpăţânat să cred. Da, ce mirare, nu-i aşa?