Juri c-ai să iubeşti pentru totdeauna…
Juri c-ai să fii acolo, alături, până la moarte… juri fidelitate, respect, juri pentru fericire…
De ce ne pune viaţa, oamenii, biserica, să jurăm? De ce facem promisiuni pentru care nu avem – şi cum am putea vreodată avea? – certitudinea că le putem împlini? De ce promitem că o să fim acolo când habar nu avem unde ne duce drumul? De ce promitem că vom iubi mâine aşa cum o facem azi când, de fapt, nu suntem stăpâni pe sentimentele noastre? De ce promitem c-o să fie pentru totdeauna când nu ne stă în putere să decidem nici clipa prezentă?
Relaţiile, la început, sunt toate frumoase. Şi, da, mi-e cumplit de dor de fiorii de început de dragoste. De emoţia şi licărirea din priviri, de sentimentul că eşti acolo unde trebuie…
Lucrurile se schimbă în timp. Oamenii se schimbă. Probabil sunt preţuri pe care trebuie să le plătim…
Am lângă mine un om. Spun am deşi e impropriu spus. Căruia i-am jurat dragoste veşnică. Un om alături de care am păşit, cu speranţă, cu încredere, pe un drum ce-l credeam nesfârşit.
E un om bun, c-o deschidere faţă de oameni uriaşă, un om cald care m-a iubit (iubeşte?) cu o sinceritate dezarmantă, un om care m-a cucerit prin perseverenţă şi statornicie, prin siguranţa pe care mi-o insufla, prin blândeţea din privire.
E un tată excepţional. Mai mult decât aş fi crezut că un om poate fi pentru copilul lui. L-a dorit pe pici cu însufleţire şi l-a iubit din prima clipă şi pentru totdeauna. Dovada e legătura specială dintre ei, ataşamentul – chiar dependenţa – piticului pentru tatăl lui.
Cu toate astea, de ce? De ce drumul ne-a adus într-un punct în care nu ştim dacă ne mai leagă ceva? De ce suntem în punctul în care între noi mai sunt doar tăcere, resentimente, neajunsuri şi durere? Cine, cum, când a greşit? Cine e vinovat că drumurile se înfundă, că sentimentele se schimbă, că nimic nu ţine o veşnicie?
Azi, 19 august, se împlinesc cinci ani de când am jurat iubire, într-o biserică, cu o mână pe o cruce şi cu cealaltă pe-o scriptură. Cinci ani de căsnicie. Sărbătoare azi? Nicidecum. Doar tristeţea locuieşte azi în suflet.
Azi nu am gânduri bune de dimineaţă. Azi nu vreau să lupt, nu vreau să cer, nu vreau să sper nimic. Vreau doar să treacă ziua ca şi cum n-ar exista în calendar.
Şi, da, mâine am să o iau de la capăt.
Să mă iertaţi! Am dezactivat azi comentariile pentru că, ultimul lucru pe care-l vreau e ca postul ăsta să pară că cere milă, compasiune sau înţelegere. Nu cer nimic. Pur şi simplu îmi face bine să scriu.
Editare: Îmi cer scuze în faţa voastră, a celor ce sunteţi alături de mine pe această cale, a virtualului. Îmi asum orice aş scrie şi, în cazul ăsta, orice aţi avea de spus e în regulă.
0
Articol anterior
14 comments
Sper ca iti face bine sa te descarci.
Sa spunem ca a fost o perioada frumoasa, ati avut o perioada frumoasa care, din pacate, nu mai e. Incearca sa treci peste, putin cate putin. Incearca sa ramai cu partile bune si sa te gandesti la ce va fi, de acum inainte. Sunt suta la suta sigura ca pentru fiecare exista acel cineva potrivit… poate nu a fost sa fie el.
Daca simti nevoia sa vorbesti cu cineva, sa te descarci, iti ofer cu drag urechile si ochii mei :D, doar anunta’ma, te imbratisez cu drag si sper sa fii mai bine :*
juram ptr ca ne asigura de ceva, ca ne da o certitudine. juram si ni se jura ptr ca avem incredere in puterea juramantului. credem ca, oricum ar fi, juramantul ne va asigura promisiunea facuta de celalalt, sau de noi. dar suntem oameni iar juramantul e facut din cuvinte
Si eu am trecut printr-o situatie asemanatoare. Am jurat, mi s-a jurat, ne-am iubit, ne-am logodit pentru ca dupa aproape patru ani sa vad cum se destrama totul. Cand am simtit ca totul se stinge mi-am pierdut pur si simplu mintile si am procedat atat de urat incat acum cand scriu aceste randuri in vine sa plang de ciuda, sa ma ascund de rusine caci nu am stiut sa fiu barbat si sa accept demn ca ea nu ma mai iubeste. Nu am stiut sa fiu OM insa regretele mele nu fac doi bani ruginti si tare mult as vrea sa pot plati cumva mai aspru pentru tot ce-am facut. Aceasta durere surda care mi s-a depus pe suflet ar fi indeajuns poate pentru a plati faptul ca nu am stiut sa-mi ocrotesc iubirea – insa nu e suficienta pentru a rascumpara tot raul pricinuit. Am aproape 30 de ani si ar fi trebuit sa fiu deja in individ matur si nu abia acum sa inteleg ce inseamna sa fi OM. As fi vrut sa invat altfel. Nu cred in momentele astea ca voi putea scapa vreodata in viata de aceasta povara. Nici nu merit.
Cat de ogoisti suntem noi oamenii ! Sau poate doar eu. Ti-am citit povestea si am simtit pentru tine, insa odata ajuns la capatul ei m-am gandit inapoi la mine si iata-ma scriindu-ti depre mine in loc sa iti aduc incurajari si urari de bine. M-am gandit sa sterg insa in clipa imediat urmatoare mi-am spus ca as fi ipocrit daca as face asta. Mai bine iti spun un sincer iarta-ma. Tie sper sa iti fie mai bine curand. Eu mai am inca de platit.
Merg sa privesc putin spre cer, sa trag o gura zdravana de aer – si poate sa gasesc un inceput de raspuns…
Dragilor, va multumesc. Va spun, sincer, ca va sunt foarte recunoscatoare pentru ca sunteti aici. Dincolo de toate, de realitatea insasi, imi zicea, acum cateva clipe, un om, care mi-e drag si caruia ii sunt mai draga decat credeam, ca trebuie, chiar daca bucuria aia mare lipseste, sa lasam bucuriile acelea mici, care sigur exista, sa ajunga la noi, sa ne mangaie sufletul.
E o zi… altfel, asa e. Dar e o zi care trece. Si lucrurile, oricum, tot isi vor gasi o rezolvare. Poate ca toate se intampla cu un rost, cum mi se spune. Asa ca… poate ca posturile astea negativiste, de ieri si de azi, nu-si aveau rostul, poate era mai bine sa pastrez in tacere si sa arat lumii doar partea aceea din mine care lupta sa gaseasca bucuriile din viata. Deci, luati-le doar ca pe un popas intr-o lume pe care tot reusesc s-o subjug…
Sa va fie bine, bine de totului.
Multumesc.
N-am avut niciodata nimic impotriva inchiderii comentariilor. Echitabilitatea e incalcata atunci cand laudele pot aparea, insa criticile sunt filtrate. Desigur, nu e cazul aici. Spune doar ca autorul vrea sa se descarce si nu-si doreste judecati asupra celor scrise. Cred ca e de inteles.
In rest, n-as mai putea spune mare lucru in lipsa unei comunicari intretesute.
Imi pare rau ca s-a produs aceasta departare intre voi!
E ok.
Multumesc. Prezenta zice mult. 🙂
Toate bune si pentru tine!
Pentru ca …stiintific si demonstrat dragostea tine…3 ani?
Pentru ca…convenientele ne imping dincolo de limitele noastre?
Pentru ca…recunoscut sau ba…nu suntem monogami?
Pentru ca…vrem sau ba.. suntem labili psihic?
Pentru ca…dorinta ne controleaza? Can nu avem, febril o cautam, cand o avem…ne plictisim?
Pentru ca…se intampla.
Oricum ar fi, depinde de voi si mai depinde de ceva…sa vreti si sa nu asteptati unul de la celalalt reconstructia…ci pur si simplu, chiar fara raspuns, unul dintre voi s-o faca. Si, din propria experienta spun…ca noi, femeile suntem cele care construim…chiar daca stim prea bine ca meritam ca avem aceleasi drepturi la iubire.
Ana, Manole, etc… 🙂 Am tot intarziat raspunsul pentru tine… m-ai pus pe ganduri, sa stii. La insirarea ta parca as adauga un… pentru ca… dragostea n-a fost destul de puternica?
Cat despre reconstructie… e clar, adevarat si realist ce spui. Si dureros, in acelasi timp. Inca nu pot sa gandesc asa. Bine, nici nu stiu daca o sa (mai) pot. Daca ma intrebi ce stiu acum… iti voi spune ca nici nu vreau sa ma gandesc… mda, sunt un strut care-si baga capul in nisip. O vreme macar. Da, riscul e sa-l scot prea tarziu. Da… facem doar ceea ce suntem in stare…
Iti multumesc mult, sa stii!
Nici nu știam dacă să comentez sau nu pentru că nu aș fi vrut să crezi că o fac din milă. Vroiam să-ți spun că mie îmi inspiri putere și nicidecum milă.
Dacă ar depinde de mine, nu ai mai fi nefericită o secundă și ți-aș spulbera toate îndoielile și întrebările de acest gen. Poate cu timpul vei găsi răspunsurile căutate, pentru liniștea sufletului.
Iti multumesc. Pentru prezenta, pentru ganduri. Mi-am dat seama, dupa o vreme, ca mi-e mai important sa simt niste oameni aproape – chiar virtual – decat sa ma agat de faptul ca nu doresc mila.
Timpul. Rezolva sau nu, oricum trece.:)
Tectonica sentimentelor
Mda, despre suisuri si coborasuri si despre iubirea care nu e usoara. ” Cei care pretind ca pot suprima dificultatile sau contradictiile existentei, aceia sunt impostori! ” – zice autorul piesei pe undeva…
Iacătă, am citit. Simt că din ecuaţie lipseşte cea mai mare necunoscută: DE CE-ul „rupturii”. Care, probabil, e şi va rămîne un mistér. Sau… e un míster…? 8)
Uneori e inutil răspunsul la o astfel de întrebare… nu schimbă nicicum efectul… oricum, da, o lăsăm aşa, în mister…
Comments are closed.