Oameni, viaţă şi moarte…

Citeam zilele trecute pe situl Mâzgălicii, c-o melancolică şi tristă strângere de inimă articolul despre bunicul ei şi-mi ziceam – uite, chiar dacă acum nu mai e, i-au rămas amintirile şi clipele acelea petrecute împreună vor trăi veşnic în sufletul ei şi bunicul ei va fi mereu o parte din viaţa ei, chiar dacă nu mai e prezent fizic.
Ca să pierzi ceva, trebuie mai întâi să-l ai…
Azi a murit cel care mie nu mi-a fost niciodată bunic. A fost tatăl mamei mele, soţul bunicii mele pe care nici n-am apucat s-o cunosc deoarece s-a hotărât să plece în altă lume când aveam doar 3 ani, a fost bărbatul prezent fizic în anii copilăriei mele însă n-a fost – şi mă străduiesc acum din răsputeri să-mi amintesc de-o singură clipă din toată copilăria mea în care să fi fost lângă el şi să fi simţit că mi-e bunic – niciodată, emoţional vorbind, bunic pentru mine. Pur şi simplu, nu imi aduc aminte de nici o clipă în care să fi simţit că-i pasă de mine.
N-a ştiut, n-a putut sau n-a vrut, nici nu ştiu.
Dacă mi-a lipsit? Da, desigur. Lipsa afecţiunii unor bunici m-a urmărit mereu şi a avut o oarecare influenţă în formarea mea ca adult. Însă, neavând posibilitate de alegere, lipsa aceasta era cumva muşamalizată, ascunsă-ntr-un ungher de suflet, de unde să nu mă poată răni prea mult. Obişnuinţa, probabil, şi-a spus, până la urmă, cuvântul sş… viaţa şi-a urmat cursul…
De învinovăţit nu l-am prea învinovăţit. Cel puţin, nu în copilărie sau adolescenţă. Abia adult fiind, mamă de copil ataşat de bunici, am înţeles care-ar fi trebuit să fie mersul natural al lucrurilor. La mine a fost pe dos. Dar… Atunci luam lucrurile aşa cum sunt, îmi ziceam, privindu-l, că aşa e el, un om egoist, mereu preocupat de propriile probleme – clar, mult amplificate – şi, din cauza asta, orb la ceea ce e în jurul lui. Mă mai gândeam că, poate, faptul că are nepoţi nu-i face nici o placere, că suntem, pentru el, simple obiecte. Asupra percepţiei mele şi-o fi pus, cu siguranţă amprenta şi natura rece a relaţiei lui cu mama mea, propria lui fiică. Între ei au fost mereu tensiuni şi neînţelegeri şi o relaţie bazată mai degrabă pe acceptare reciprocă decât pe sentimente. Cum să-l fi iubit dacă n-am fost învăţată să o fac, dacă mâinile lui nu s-au întins nicicând spre mine iar ochii lui, când se opreau asupra mea, priveau, de fapt, prin mine, fără să mă vadă?
Ce e clar, e faptul că nu ne lega nici un fel de fir afectiv. Pur relaţii de sânge. Şi-acum, că a murit mă simt vinovată că moartea lui nu mă apasă mai mult decât ar face-o moartea oricărui bătrânel pe care nu-l cunosc. Mă întreb dacă existenţa legăturilor de sânge ar trebui să fie, ele singure, suficiente pentru a naşte o suferinţă… mă întreb dacă faptul că m-a îndurerat cumplit o dezamăgire şi-am jelit – încă o fac – luni în şir o prietenie distrusă iar faptul c-a murit cel ce mi-a fost, cu titlul, bunic, nu-mi lasă în suflet decât o urmă de regret şi o părere de rău, mă face pe mine anormală într-o lume a normalităţii, sau e firesc să simt aşa?
Apăsarea din piept, lacrimile adunate în colţul ochilor, tristeţea nesfârşită din suflet şi amărăciunea ce nu-mi dă acum pace sunt, toate, părţi ale durerii pe care depărtarea de oamenii dragi, cei vii dar înstrăinaţi, o provoacă. O durere amorţită pe care moartea unui bătrân a trezit-o, făcând-o greu de suportat.