Optimismul pesimistului

„ Toţi suntem în şanţ, dar unii dintre noi privesc spre stele. ” – spune Oscar Wilde
Se spune despre Capricorn că e disciplinat, rece şi pesimist.
Ştiu, ştiu că-s numai statistici însă… tot ar trebui să se bazele pe o sămânţă reală.
Realitatea, însă, cred că e perfect şi complet individualizată…
Între a vedea partea goală sau pe cea plină a unui pahar – chiar de-s numai nişte picături acolo – ce aleg? Partea goală, cu precădere.
Între a aştepta soarele să învingă norii şi a mă simţi apăsată de cerul mohorât… a doua variantă mi-e mai la îndemână…
Nu ştiu dacă lucrurile astea sunt la alegere, se învaţă, se corectează, sau pur şi simplu, sunt, fac parte din noi, din ceea ce suntem. Nu ştiu dacă ele mă caracterizează, punându-mi o etichetă sumbră de om pesimist.
Cred, de fapt, că în fiecare om există o anumită doză de optimism, exact doza aceea ce-i e strict necesară pentru a-şi continua drumul vieţii…
Şi-atunci, poate fi catalogat drept pesimist un om căruia, chiar în momente de deznădejde, mintea ii lucrează febril căutând o frânghie de salvare? Se spune că e nevoie să te afunzi pentru a te putea înalța, că n-ai cum să simţi că zbori dacă n-ai căzut…
Deci da, sunt un pesimist care se încăpăţânează să creadă că există soluţie pentru orice… chiar dacă prima reacţie imi e una clara de ” sfârsit de lume „, chiar dacă, la început, am impresia că s-au scufundat toate corăbiile şi că nimănui nu i se întâmplă ce mi se întâmplă mie, în momentul următor, când, în mintea mea, îşi face loc luciditatea, mă calmez şi înţeleg şi văd… şi caut automat… stropul acela de optimism care mereu mă scoate din încurcătura.
Până la urmă, fiecare dintre noi suntem aşa cum putem să fim. De multe ori ne străduim să ne schimbăm, să fim ceea ce alţii doresc să fim, să ne modelăm după aşteptări, cerinţe. Cred că nu facem decât să amăgim şi să ne amăgim. Esenţa e în noi, acolo rămâne.
Oamenii optimişti trăiesc mai mult? Păi, înseamnă că suferă mai mult! Orice monedă are două feţe, clar.
Eşti pesimist şi vezi totul în negru, uiţi să mai recunoşti culorile, la un moment dat…
Moderaţia, e cuvântul cheie. Echilibru… dar e mai uşor să fii într-o extremă sau în cealaltă. Muncă e să reuşeşti să păstrezi echilibrul. Uneori poţi. De multe ori, nu prea.