Sunt oameni în jurul meu care mă admiră pentru lucrurile pe care le fac, li se par multe. Înșirându-le, îmi par și mie, uneori, multe dar știu că, de fapt, în realitate, nu e nimic mai mult decât o încadrate într-un firesc.
Sunt oameni în jurul meu pe care-i admir eu pentru cât de multe lucruri fac, pentru deschiderea pe care o au spre domenii multe și diferite și oamenii ăștia mă fac să simt că eu nu realizez nici jumătate din lucrurile pe care le-aș putea face, pe care simt că aș fi capabilă și mi-aș dori să le fac.
Dar eu sunt doar ceea ce pot să fiu și fac doar ceea ce pot, respectând tot felul de limite, zbătându-mă între ele. Am o nevoie puternică de-a nu lăsa timpul să treacă fără să simt că am făcut ceva. Ceva care ori mi-a oferit o trăire aparte, ori a lăsat ceva în urmă. De preferat, ceva bun. Gândul că timpul alunecă pe lângă mine și eu îl las, pur și simplu, nu mi-a dat niciodată pace.
Oricum, dincolo de toate, sunt un om care încearcă să alunge nefericirea cuibărită în suflet făcând lucruri. Ba sărind cu parașuta, ba urcând pe munte, ba muncind până la epuizare. Sunt un om care se zbate între întuneric și-o ceață cenușie ce și-a întins pânzele parcă pentru totdeauna în suflet dar, totuși, cumva contradictoriu, sunt un om care încă mai speră într-un bine. Un bine care să alunge niște nori. De ăia duri.
Sunt un om care-și dorește. Un om care, în ciuda sentimentului de inutilitate a orice, cuibărit în suflet, își dorește. Să simtă, să trăiască, să facă lucruri. Să zboare. Chiar așa, fără aripi. Și nu fac altceva decât să mă zbat între stări de deznădejde amară și entuziasm viu, nu fac altceva decât să mă las cuprinsă de fiori de viață, chiar și falși uneori și, alteori, să mă afund în tristețea ce-mi aparține, de drept.
Așa că, sunt exact ceea ce vedeți. Nu mai mult, nu mai puțin. Nu încerc să bravez când simt că sunt la pământ, nu încerc să îmi limitez entuziasmul când simt că mi-e sufletul plin de el… ceea ce încerc să fac, și-mi iese greu, e adevărat, e să iau lucrurile așa cum sunt. Să le accept așa cum sunt. Și, ciudat, după obișnuița cu rău, uneori mi-e greu să recunosc un bine. Dar alea bune, lucrurile, sunt și ele, în viața mea, clar.
0
Articol anterior
5 comments
Nu ştiu de ce, dar la faza asta îmi pari chiar optimistă, în ciuda atîtor semne de ‘minus’ pe care le înşiri printre rînduri. Şi pe undeva chiar mă identific cu starea asta de a prinde timpul măcar de călcîi şi a nu-l lăsa să alerge de bezmetic fără mine. Doar că eu n-aş sări cu paraşuta nici să mă … în fine… înţelegi tu! 😆 Nu de alta, da’ la norocu’ meu nativ, sigur ar fi singura din zece mii de salturi care nu s-ar deschide. 😀
Şi hai să-ţi mai spun ceva: nimic nu se cuibăreşte în suflet dacă nu-i dai voie. Mă rog, aproape nimic… ‘tu-i mama mă-sii de dragoste. 😉
E un optimism timid, dar e. Ciudat că am stări destul de contradictorii și zilele mi-s tare variabile din punct de vedere emoțional dar…ceva rază mai răzbate din când în când…
Ei, da, poate nu se cuibărește fără voie… vine pentru că vrem să vină… dar de plecat, la naiba, nu mai pleacă pentru că vrem…
Dacă-i dai o coadă de mătură pe spinare, pleacă cu coada între picioare, schelălăind. 😆
Întrebarea e: vrei cu adevărat să plece? 😉
Viaţa e ca un roller-coaster. Nu ziceai tu că-ţi plac senzaţiile tari? Pregăteşte-te să înfrunţi şi urcuşurile şi coborîşurile; cu o mînă te ţii de bară şi cu cealaltă îi arăţi lumii ce „mult” îţi pasă de răutăţile oamenilor. 😉
roua diminetilor aduce mai apoi si-un soare dupa norii cetosi de pana atunci. nu crede, asteapta doar, dar activ, asa cum faci de altfel, sa fie lucruri, actiuni, finalitati in urma ta si atrecerii atasate de tine prin lume, viata.
toate bune! 🙂
bine, dar soarele ăla, care ori arde prea tare, ori nu e… nici așa nu e bine. uneori nici activitățile astea multe nu-s destule pentru a acapara alea grele, din suflet…