Azi nu s-a țesut la pânza (mea) de păianjen virtuală, ceea ce trebuia să fie s-a pierdut undeva pe drum, știu că se mai întâmplă și așa, mai dă o zăpadă peste noi, și iar întârzie trenurile… dar, dacă e să ajungă, cu siguranță ajunge.
În schimb, vreau să cred că s-a țesut ceva azi la o altă pânză, una a legăturilor din viața de zi cu zi. Că reușesc, de la lecțiile pe care oamenii mi le dau, să învăț câte ceva, că nu trec toate repede pe lângă mine. Și cel mai mult mi-aș dori îmi doresc (da, am să încerc să nu mai folosesc atât de mult condiționalul) să privesc lucrurile cu luciditate. Să nu reacționez, să nu judec sub impulsul emoțiilor. Să nu am așteptări, să nu cer ce nu mi se poate da. Dar jur că e o muncă de Sisif. Și eu sunt doar un om.
Mi se tot spune că toate se întâmplă cu un rost. De ce e greu să acceptăm această explicație și mereu avem nevoie de răspunsuri clarificatoare? De siguranță, certitudini?
0
Articol anterior
5 comments
Omul nu poate trăi cu îndoiala, îl macină. O probabilitate foarte mare poate ţine loc de certitudine. Cînd ajungi la acel nivel de probabilitate, viziunea asupra vieţii se schimbă foarte mult, poate radical.
De învăţat învăţăm cu toţii din absolut orice, dacă sîntem deschişi acestui proces. Şi la un moment dat ajungem mai mult spectatori decît actori, cînd ne dăm seama că filmul e doar pe ecran, nu interactiv. Şi tot atunci se aşează, încet şi liniştea, împăcarea…
Nu prea reușesc să fiu spectator, dar zău că uneori ar fi mai bine… ei privesc și primesc. Nu trebuie să dea.
Se rezolvă c-o bere şi-o pungă de popcorn. 🙂
Da, si eu sunt de parere din ce in ce mai mult ca lucrurile se intampla cu un rost, cu un scop anume, ca pana la urma nimic nu e intamplator si chiar daca la suprafata poate parea astfel…timpul o sa ne dovedeasca cumva contrariul.
Dar de recunoscut rostul ăla, acolo e mai greu… poate ne-o ajunge viața… 🙂
Comments are closed.