Îmi repet și mi se repetă. Dar îmi e. De foarte multe ori, mi-e foarte teamă.
Desigur, e câte o teamă care mă paralizează. Gândul că Marc ar putea păți ceva, îmi îngheață sângele în vine și mă simt încapabilă să fac ceva, să gândesc rațional. Însă e teama cu care înveți să trăiești, pentru că e inevitabilă, face parte din viață, din acceptarea acelor lucruri care nu depinde de tine, ca persoană.
Alteori simt un alt fel de teamă. O teamă că nu fac destule, o teamă – frustrare că pierd timp prețios, teamă care, cumva, mă obligă să nu stau pe loc ci să găsesc soluții, să merg înainte, să cresc, să fac ceva. Bâjbâi mult prin întuneric, greșesc și dau cu capul (la propriu sau nu) dar măcar știu că mă zbat, că mă străduiesc.
Teama de-a îndrăzni, de-a visa… aș vrea să spun că nu mi-e niciodată teamă să visez. Mult și departe. Cumva, așa e. Nu mi-e teamă să visez, dar mi-e teamă uneori să cred în visurile mele. Să îndrăznesc să le cred posibile! Poate că e vorba de teama de eșec, poate e vorba de încrederea în sine, poate că uneori nu cred că am voie să visez așa departe. Dar, totuși, continui să o fac și-atunci când îndrăzneala depășește teama, chiar dacă un vis rămâne doar un vis, mă simt câștigată în lupta asta cu propriile limitări și temeri.
Mi-e teamă. Dar nu întotdeauna teama e rea.
Vouă, de ce anume vă e teamă?
0
Articol anterior
10 comments
Cred ca orice om are temeri , iar ale tale , din punctul meu de vedere , sunt firesti.Daca e sa privesc din punctul de vedere al mamei , prima ta temere este justificata. 🙂 Nu cred ca exista vreo mama care sa nu aiba aceasta temere.
Teama ce atinge frustrarea o am si eu , temerea de a gresi si de a nu face lucrurile bine.
Si mai am o temere , una care e inexplicabila , dar care pe mine ma sperie grozav : teama de durere…orice fel de durere.
Da, cred că e o treabă mămicească. E inevitabil. Îmi zicea o doamnă doctor unde Marc face terapie, că acestă teamă e pentru totdeauna. Că simte la fel pentru fiul ei acum, când are 35 de ani, cum simțea în urmă cu 30… recunosc, e destul de terifiant să știi că toată viața o să-ți fie teamă pentru cineva…
Teama de durere, iar cred că e una firească… și e ciudat, ne e teamă mai mult de durerile destul de mici, decât cele chiar grele… un exemplu haios… cosmeticiana, la pensat, îmi zicea că-s sensibilă la durere… și eu mă întrebam cum am reușit, în cazul ăsta, să nasc natural, fără epidurală sau altele… 🙂
Exact… 😀 Mi-ai amintit de o discutie avuta cu fiul meu , inainte de revelionul ce a trecut , ii dadeam sfaturi , sa aibe grija ce face la petrecerea unde a mers ,ce taxi ia , cu cine sta de vorba…totul terminand cu sa se uite bine cand trece strada 😆 😆 :lol:…S-a uitat la mine asa , in jos , de la cei 1.86 ai lui , cu duiosie , m-a luat in brate si s-a alintat „mamicutza mea”. Nah , cum sa nu te topesti?! 😀 Si-apoi mi-a reamintit ca in curand implineste 18 ani…Deci doamna doctor are mare dreptate si incercam sa ii explic fiului meu ca , daca mai apuc ziua aia , si cand va implini el 40 de ani si eu 70 , tot asa am sa ma ingrijorez 😀
Intr-adevar , teama de durerile grele este mai mica decat de cele mari…si eu cred ca explicatia ar fi ca durerile mari le stapanesti mai usor…cunosti cauza , cunosti vindecarea…asa cum ai dat si tu exemplu , insa durerile mici , in special cele ce nu au o cauza materiala si palpabila , sunt cele mai greu de suportat , mai ales abstractele.
Ioiii!!! Cred că o să ne fie tare prețioase momentele alea când copilul nostru, mai mare decât noi, se alintă așa! Ce bine că mai sunt și de-astea… uneori am senzația că o să vină vremea să se rupă de tot și… asta e, fără compromis sau cale de întors… dar cred că poate fi un echilibru, să-și vadă de ale lui, să își trăiască visurile, dar… să existe și momente de astea de apropiere…
Barbatii , oricat de barbati ar fi ei , raman tot niste baieti , pana la sfarsit! 🙂 😉
Mi-e teamă că – defect cum sînt – într-o zi am să uit totul, chiar şi cine am fost, deşi n-am fost şi nu sînt „cineva”.
Ei, vezi și tu partea bună. Ai să uiți și ceea ce oricum nu ai vrea să ții minte… 😛
Întîi alea şi pe urmă mai vedem! 😛
Mie, mi-e teama ca n-o sa apuc sa fiu mama. Ca o sa fiu mereu pe drumuri, ca o sa caut scuze….
Mi-e teama ca n-o sa mai am puterea pe care o am acum, sa ma ridic si sa merg inainte, dupa fiecare cazatura.
Mi-e teama ca n-o sa gasesc in veci un drum al meu.
Insa cel mai teama, mi-e ca n-o sa mai pot visa. C-o sa ma plafonez si o sa accept lucrurile asa cum sunt, c-o sa le accept chit ca nu-mi plac…
Si lista e lunga…Vezi, te intrec 🙂
Gabi, tu trebuie să te scuturi un pic de temerile astea, sunt clar nefondate! Să fii mamă… trebuie să te gândești că e mai mult pentru acel copil care ar veni, decât pentru tine. El trebuie să vină la momentul potrivit… și mai mult, și pentru dorința asta, nu ai voie să te temi să visezi. Nu. Oricât ar fi de greu, capul sus, mergi înainte. O să fie și bine. O să fie!!!
Comments are closed.