Săptămână cu lămâie, visuri și promisiuni

Am vrut, toată săptămâna, să scriu un post vesel, optimist, încrezător. Și-au trecut zilele, una după alta, și degetele mele pur și simplu nu au vrut să tasteze cuvinte senine, de parc-ar face parte dintr-un vocabular complet străin. Și n-am mai insistat, n-au sens lucrurile făcute cu forța, nu?
Poate că ar trebui, mai bine, să mă împac cu ideea că mi-s așa, personaj de poveste din care lipsesc niște ingrediente de bază, cum ar fi capacitatea de-a privi lucrurile altfel decât categoric și dezastruos. Bine, nici o doză minimă de autoironie n-am în posesie, deci, e clar, lucrurile ies întotdeauna mai realiste decât sunt și-n realitate, pentru că nu știu să le prezint altfel decât învelite-n seriozitate. Acută, da.
Altfel, poate că toate-s mai puțin dramatice decât îmi par, cine știe. Chiar faptul că nu mai cred în magia sărbătorilor și-n Moș Crăciun cel prea darnic și prea bun, n-o fi chiar așa de rău. Însă miercuri, când am fost invitată să vorbesc despre proiectul ShoeBox la o emisiune, la o televiziune locală – în direct, un detaliu crucial – și mi-a plăcut, pentru că atunci când vorbesc despre ceva în care sunt implicată și pun suflet, e acolo și entuziasm și dedicare și se simte, și, mai ales, fiind vorba de copii, are un farmec aparte… așadar, miercuri, în direct, cu camerele de vedere ațintite fără jenă asupra mea, am promis că voi scrie o scrisoare Moșului, că na, mi-a trebuit să recunosc că nu mai cred demult în povești și Crăciun și miraj și luminițe și toate alea… și-acum, ce mă fac? c-am zis-o, e musai să mă țin de cuvânt… apăi, m-ajutați? Cum ar trebui să fie o scrisoare pentru domnul Moș? Scrieți și voi, cu mine? Ce-aș putea să îmi doresc, în așa fel încât să nu fie idealist, deci imposibil, să fie valoros dar nematerial, palpabil dar plin de suflet, magic dar și real?
Altfel, săptămâna mi-a fost cu multă lămâie. Nu, n-am făcut limonadă din ea, ci ceai. Și prăjiturele. Și tablete pentru gât. Toate cu multă lămâie. Noroc că Puștiului, destinatarul meniului lămâios, îi sunt pe plac. Probleme mici, cumva banale, care vin și trec, știu asta. Dar, nu credeți că, de fapt, pietrele mici sunt cele de care ne împiedicăm?
Mi-e dor de munte, de efort fizic, de priveliști frumoase și senine, de sentimentul de detașare pe care-l ai atunci când urci, când ești undeva sus, deasupra lumii, deasupra cenușiului vieții de zi cu zi. Mi-e dor de aer curat, de bucurie simplă, de momente de viață frumoasă. Poate ține soarele cu mine și nu s-ascunde mâine printre nori și putem ieși pe undeva, aproape, și totodată departe.
Și drumurile lumii mă cheamă și tare mi-e dor de-o călătorie… cumva, aș pune un deget pe hartă și m-aș duce încotro m-ar purta viața. Dar nu pot, sunt prea multe limitările cărora trebuie să mă supun. Însă, de visat, e voie, coc liniștit un vis în minte, în suflet, știu c-are să crească el mare și să mă înghită. Și ce bine.
Aproape în fiecare zi a acestei săptămâni mi-a stăruit – obraznic, de-a dreptul – în minte un cuvânt. Confortabil. Și m-am gândit că e exact ceea ce ar trebui să definească relațiile dintre oameni. Orice fel de relații. Ar trebui să fie confortabile. o relație se poate dezvolta, poate crește doar dacă te simți confortabil în prezența celeilalte persoane. Cumva, asta e cauza multora dintre îndepărtările noastre. Nu ne simțim confortabili. Și ne-ascundem în noi, ne închidem. Și da, poate că trăim mai mult în virtual, decât în cotidian. Pentru că ne e mai confortabil așa.
Pentru voi, cum a fost această săptămână? Doar o înșiruire de zile, care au trecut, banal, una după alta. Sau viață, pulsantă, prezentă, autentică? V-a bucurat ceva, v-a întristat ceva?
PS. Știți ce m-a bucurat pe mine azi? Bucata aia zdravănă de salar pe care-am dat-o – teoretic doar, că de scos din portofel, zilele următoare – pe jucării pentru Puști, comandate online, într-o vineri neagră a jocurilor, mașinuțelor, plastilinei, puzzle-urilor și a altor minunății mici și colorate… mda, abia aștept să ajungă, de parc-ar fi pentru mine. Ei, da, bucuria și magia pe care el le simte… mi-s zâmbete în suflet și mie.