… și dacă nu-s, revin!

(îmi) revin.
Că trebuie. Că nu e altă cale. Că e firesc așa.
Așa cum e firesc să ne bucurăm de soare, lumină, căldură, primăvară, o fi firesc și să ne simțim epuizați, emoțional, fizic, să ne simțim copleșiți de lucrurile care nu-s așa cum ne-am dori să fie și mai potrivit decât aș zice-o eu, o spune Dragoș într-un comentariu – Se-ntîmplă să le treacă lucrurilor vremea sau nouă, puterile de-a le întîmpla. Şi-atunci parc-am mai vrea, dar în acelaşi timp vrem să nu mai vrem, să nu ne mai chinuie dorinţa imposibilă sau inutilă.
Și totuși, pentru că e în firea lucrurilor, pentru că n-am avea cum altfel să facem față la toate pe care viața ni le scoate în cale, ne adunăm puterile, ne găsim energie cine-știe-de-unde, ne plantăm iar și iar entuziasm în suflet, ne înarmăm cu speranță și încredere și… continuăm. Spre norocul nostru, nu au cum să fie toate cenușii, măcar din când în când, soarele tot mai pătrunde și-n cele mai întunecate unghere și atunci suntem nevoiți să ridicăm privirile din pământ, să ne îndepărtăm de zidurile reci ale însingurării și să trăim. Asumându-ni-le pe toate.
Azi nu-mi fac planuri. Nu visez, nu mă agăț de lucruri care să mă țină-n luptă. Doar merg prin viață, împărțindu-mă între cele două servicii ale mele. Ambele cu normă întreagă. Birou și mămicie. Și mai citesc un pic de Dostoievski. Mâine, poate, drumul o să ducă altundeva. Dacă nu mâine, peste încă o zi. Cine știe?
Voi? Vă priește primăvara? Vă simțiți, așa cum se spune c-ar trebui, plini de energie, de viață și entuziasm? Vă faceți planuri, alergați spre visuri? Sau, doar încercați să vă fie bine, așa cum fac și eu, cu voi înșivă?