Tot din capitolul dor – dor de Iris!

Că tot sunt la capitolul dor… şi tot e luna mai şi se împlinesc, în câteva zile, 10 ani de-atunci… Iris, pentru totdeauna!

M-am îndrăgostit de Iris când aveam 19 ani şi sunt mai mult de 10 ani de atunci. Ştiu, puteau să fie 20 de ani deja dar… “nu îmi pare rău de anii ce-au trecut…” pentru că, în cazul ăsta clar a fost mai bine mai târziu decât niciodată. Am deschis ochii, cu adevărat, spre lumea din jur, pe la 18 ani doar, până atunci trăisem închisă într-un cerc restrâns, fără prea multe “ interventii ” din afară. Abia împlinisem 19 ani şi eram la începutul unei frumoase – desigur, nu şi eterne –  poveşti de iubire cu un “ străin ce te va duce la casa din poveşti ”.  Povestea de iubire s-a încheiat însă a lăsat ceva în urmă…

“ Străinul ” meu, un rebel – mai mult teoretic decât practic –  îndrăgostit de Iris, îmi cânta “ Baby, baby, baby tu vei fi a mea/ Eşti unica iubire… ” ( oi fi fost unica dar n-a fost să fie şi ultima cum o spune cântecul ). Nu ştiam cine sunt Iris şi, mai ales, nu înţelegeam, în ignoranţa mea, cum poate cineva să iubească cu atâta patima muzica unei formaţii de care eu nici nu auzisem. Nedumerirea mea a durat doar până la prima audiţie a piesei…” Baby ”, desigur. Nu cred şi n-am crezut niciodată in dragoste la prima vedere. Consider că sentimentele au nevoie de timp ca să se nască şi să crească, să devina puternice ( bine, pot să accept că unele-s capabile să crească într-o lună ca altele într-un an ). Cred însă ca unele lucruri ne pot produce o primă impresie atât de intensă încât ne marchează puternic. Aşa mi s-a întâmplat cu Iris. De la prima audiţie vocea lui Cristi Minculescu m-a cucerit, mi-a mângâiat auzul şi mi-a făcut sufletul să vibreze. N-am ştiut atunci că ceea ce simţeam se va cimenta în timp, că va deveni o mare iubire, eram doar fericită… ca un copil ce vede pentru prima oara curcubeul. Şi, deşi povestea de iubire, cu “ străinul ” meu, în timp a devenit doar un “ vis pierdut ” relaţia mea de suflet cu Iris a crescut, s-a maturizat şi-a devenit puternică, atât de puternică încât am siguranţa că e o poveste de iubire pentru totdeauna. O iubire din cer, cum cântă ei, o iubire intensă şi plină de patimă dar atât de pură, de deschisă. Iris a fost mereu alături de mine, nu m-a dezamăgit niciodată, am găsit alinare în muzica lor şi-atunci când am zburdat de fericire, când am simţit nevoia să împrăştii in jur, pentru toţi cei dragi “ flori de iris ” dar şi atunci când, afundată-n tristeţe şi amărăciune, mi-au dat putere să “ nu mă uit în urmă ”, să “ nu trăiesc din amintiri ” şi să spun, de fiecare dată, “ sunt gata iar să zbor ”.

Primă oară când i-am văzut într-un concert a fost demult, tare demult şi totuşi, parcă ieri. Era o superbă primavară, început de luna mai, în 2001, în primul meu an de facultate. Se împlinea un an de când primisem cea mai frumoasă floare, “ floare de iris ”, un an în care descoperisem Iris pas cu pas, şi mă-ndrăgostisem zi de zi mai mult, iremediabil. Dar deja nu-mi mai ajungeau casetele ( încă nu venise vremea cd-urilor ) pe care le ascultam iar şi iar… la micul meu walkman, pe care-l purtam peste tot cu mine. Doream, cu ardoare, un concert, o întâlnire faţă în faţă. Aveam noroc,  “ steaua mea ”, Iris, urma să susţină un concert, într-o discotecă din oraş – mda, era încă moda discotecilor, nu a cluburilor. 12 mai 2001.

Cu inima bătându-mi nebuneşte de emoţie şi fericire – ei, tocmai capacitatea aceea de-a trăi o bucurie simplă s-a pierdut pe drum – am pornit în seara aceea călduţă de mai să-mi întâlnesc “steaua”. Purtam o cămaşă de culoarea cernelii, un albastru intens, aveam pletele blonde fluturânde şi-o poftă nebună de viaţă în suflet.  Simt şi-acum fiori amintindu-mi de miile de “ flori de iris ” pe care sufletul meu le-a primit în acea seară. Mi-a vibrat sufletul şi-am cântat ( a se citi urlat, la mine ) împreună cu ei Casino, Strada ta, Pe ape, Baby, Trenul fără naş, De vei pleca şi desigur…Vis pierdut, piesa “mea” pe vremea aceea. În seara aceea a fost ca şi cum Iris a cântat numai pentru mine, ignorând mulţimea de fani din sală şi aş fi vrut să-i îmbrăţişez pe Cristi, Nelu, Valter şi Boro şi să le spun că-i iubesc cu toată fiinţa mea şi că m-au câştigat pentru totdeauna… timiditatea sau poate sentimentul că sunt prea mică şi neînsemnată, nu m-au lăsat. După concert, apropiindu-mă de ei, i-am felicitat şi le-am mulţumit… că există. Când Cristi m-a întrebat “ ţi-a plăcut concertul? ” răsuflarea mi s-a tăiat şi mi s-a pus un nod în gât, n-am fost în stare să articulez nici un cuvânt… tremuram de emoţie şi Cristi m-a strâns lângă el, înţelegător şi, cumva, protector… am ştiut atunci că TREBUIE să le fiu alături, că merită toată dragostea mea.

Mulţumesc, Iris. Pentru totdeauna.