38+

A răsărit și cel de-al 38-lea an al vieții mele. E drept, a fost un răsărit spectacol, la ora 7 dimineața, la malul Mării Adriatice (e în foto mai jos, fără vreo editare). Fabulos modul în care natura știe să își etaleze splendoarea. Perfectă îmi pare marea, iarna, cu toate tăcerile și neliniștile ei.

Așa că… azi am 38 de ani, 2 copii cu diferență de 10 ani între ei, 10 kilograme în plus și habar n-am câtă (ne)împăcare cu mine însămi. La o stare de echilibru n-am ajuns, ba cred chiar că ideea de echilibru e o himeră menită să ne țină într-o continuă luptă/căutare. Să nu ne plictisim, probabil.

Nu-mi place numărătoarea aceasta care adaugă bile grele în sacul meu, dar ăsta-i mersul lumii, așa că împotrivirea e inutilă. Dar da, mi-ar fi plăcut să împlinesc 30 de ani vreo 10 ani la rând.

Simt anii, în toate felurile posibile, n-am să spun că vârsta e doar o cifră, că nu-i. E o ecuație cu plusuri și minusuri, fracții și calcule foarte complicate. Rezultatul la aceste calcule nu mai e niciodată unul fără rest, doar alb sau doar negru. Cenușiul e parte din noi, infiltrat în celulele noastre. Da, sunt de acord, și curcubeul are locul lui.

Știu că suma binelui din viața mea depășește net ceea ce e mai puțin bine, dar tot mă împiedic cu regularitate și trăiesc furtuni apocaliptice (chiar dacă se dovedesc ulterior a fi doar ploi ușoare, tot mă răvășesc într-un hal care ar fi chiar comic, dacă nu l-aș simți tragic). Uneori reușesc să mă bucur firesc, deseori mi-e totul o zbatere. Sunt un om al extremelor, mă afund rău, dar și când mă înalț e zbor copleșitor. Al sufletului acestuia care mi se zbate în piept și e mereu flămând de dragoste, înțelegere și pace.

N-am adunat prea multă înțelepciune, probabil că până acolo mai am de urcat multe cărări pietruite. Cum asta nu e o alegere, poate voi afla câte ceva pe drumul pe care-l mai am de făcut. Mi-ar place să pot înșira lecții pe care le-am învățat până la această vârstă și care îmi sunt clare de-acum. Nu-mi iese. Dar poate singura lecție este tocmai despre faptul că nu-i nici o lecție de învățat. Avem o singură șansa, aici, acum, să fim tot ce putem să fim. Toate cele pe care le trăim sunt diferite, unice în felul lor și noi înșine suntem într-o continuă schimbare.

Îmi spun că toate se întâmplă cu un sens și uneori o și cred, dar zău că cel mai adesea îmi pare că Dumnezeu are un simț al umorului foarte pronunțat. Cred că își râde în barbă de naivitatea noastră la fiecare pas pe care îl facem. Și, poate, câteodată, pe neașteptate, e și uimit de complexitatea aproape de nepătruns a creației numită om. Suntem frumoși, ai naibii de frumoși. Și răi, și buni, la întrecere.

38 de ani mari și grei. Duc în spate o lume întreagă. Lumea mea. E plină și încă mai e loc. Ohh, cât mai încape în ea! (N-o fi degeaba vorba care spune că… să nu i se dea omului cât poate duce… ). E amăruie și din când în când, e dulce, delicios de dulce. E grea, dar nu foarte grea. E provocatoare, uneori dincolo de limitele obișnuitului. E cenușie, anostă, seacă și banală de multe ori. Dar e și vulcan, e și curcubeu, e și mare calmă, pașnică și turcoaz adeseori. E viață, cea mai bună posibil în acest moment. Și frumusețea stă tocmai în faptul că prezentul poate fi oricând linia de start pentru infinite posibilități. De trăire, de povești.

Poate că ceea ce mi-a adus experiența de viață este un anumit grad de înțelegere și acceptare a faptului că aceasta, exact așa cum e, e viața mea și aici vreau să fiu. Sigur, cu niște kilograme în minus, cu o mai dezvoltată capacitate de a mă bucura, cu mai multă bunătate față de cei din jur, ar fi de preferat. Dar, ăsta-i muntele meu, asta am de urcat,

asta pot să fiu.

Să fim sănătoși. Și bucuroși, mai des.