Azi e ziua lui Cristi Minculescu. An de an în ziua asta aveam un gând de bine pentru el. Anul ăsta, de dimineață, am fost întrebată – gata, tu n-ai să mai aclami Iris, așa e? Și aveam așa, aceeași atitudine războinică față de tot ceea ce înseamnă Iris, Minculescu, după 2 septembrie când, după cum știți unii din voi, a fost ultimul concert Iris în formula prea bine cunoscută, undeva într-un loc uitat de lume, aproape de Cluj. Mi-am zis atunci și-am tot repetat că pentru mine nu mai există Iris, că nimic din ceea ce mai poate urma după despărțirea asta nu mă interesează și, chiar dacă le voi purta în suflet muzica pe care am iubit-o cu patimă, chiar dacă le voi asculta piesele și voi îndrăgi în continuare albumele care-mi stau frumos în bibliotecă, nu mai vreau să știu de ei, toți. Da, pentru mine a fost o despărțire cu supărare, cu furie, cu neacceptare, cu lacrimi de neresemnare și multe resentimente. Și gândul la ei, la ce-a fost și nu va mai fi, îmi făcea mereu – și-mi face – sufletul să se strângă de tristețe.
Azi, în mașină, la radio, vocea lui Cristi m-a lovit, dintr-o dată. Proaspătă, vie, vibrantă, așa cum o știam, cum mi-era dor de ea și nu recunoșteam, alături de o voce feminină, una puternică. Lumi paralele, Cristi Minculescu cu Paula Seling, piesă scoasă undeva la începutul iernii. Azi am ascultat-o prima oară, azi, de ziua lui, când încercam să nici nu mă gândesc la el, la Iris. Știți cum a fost? Ca și cum m-ar fi scuturat cineva și mi-ar fi spus – uite, tu crezi că tu decizi, că poți tu să spui, gata, nu mai vrei să știi și asta înseamnă că nu mai există, că s-a terminat? Ce ești tu să știi cum și ce e bine? Și vocea lui Cristi care mereu a făcut să vibreze corzi sensibile în mine, azi a făcut același lucru. Și șofam fără să îmi dau seama pe ce străzi merg și lacrimile-mi curgeau șiroaie pe obraji – și lacrimile mele se transformă-n aur sfânt, zice în piesă – și mă gândeam că greșesc. C-am judecat, că am decis că ei toți, Irișii, au greșit despărțindu-se și eu aveam dreptate zicând că n-au făcut bine. Că n-aveau dreptul ei să ne/mă dezamăgească. Că n-aveau voie să facă altfel decât să meargă împreună de drumul ales. Dar… dar ce sunt eu, până la urmă, să știu ce e mai bine? Sunt oameni, or fi ales și ei așa pentru că nu s-a mai putut altfel și viața nu e doar așa, alb și negru… nu-s drumurile, toate, drepte, corecte, așa cum ne-am dori.
Nu, nu s-a schimbat ceea ce simțeam. Mă întristează cumplit plecarea lui Cristi de la Iris dar vreau să văd lucrurile altfel, să nu le mai judec, vreau să am sufletul deschis și senin și să le doresc să le fie bine. Așa, pe drumuri separate. Și vreau să las vocea lui Cristi să-mi ajungă la suflet. Așa cum o face de atât de mult timp. Și să accept că, deși Iris fără Cristi Minculescu nu înseamnă, pentru mine, Iris, au și ei dreptul să meargă înainte așa cum pot, așa cum cred de cuviință. Și vreau să le doresc să le fie bine, și unuia și celorlați.
La mulți ani, Cristi Minculescu!
Lumi paralele – Cristi Minculescu și Paula Seling
0
Articol anterior