Puncte…

Mi s-au spus azi multe. Din multe părţi.
Mi s-a spus că defectul meu e că sunt prea implicată emoţional, că greşesc judecând cu sufletul. Că sunt o idealistă care aşteaptă ca oamenii să simtă aşa cum simt eu. Că încrederea, cea care ar trebui să fie o calitate, e o vină.
Mi s-a spus, azi pentru prima oară, că sunt orgolioasă. Dex-ul zice că orgolios înseamnă vanitos, mândru, trufaş, îngâmfat. Nu mă regăsesc deloc, extrem de sinceră fiind cu mine, în cele înşirate. Nu, cred că nu e vorba de orgoliu.
Mi s-a spus că nu trebuie să le cer oamenilor ceea ce nu-mi pot da. Că nu trebuie nici să le ofer ceea ce nu vor să primească. ” Nu am nevoie de nimeni care nu are nevoie de mine. ” Nu?
Mi s-a spus că trebuie să pun punct – nu virgulă, sau puncte de suspensie, şi nici măcar semnele de întrebare să nu mai fie. Doar punct. Şi o pagină întoarsă.
Mi s-au spus multe azi. Şi-am trăit, şi simţit, şi mai multe.

Însă azi, desi lucrurile nu s-au rezolvat de la sine, deşi a fost o zi lungă, şi grea, am înţeles un lucru. Că-mi doresc să mă eliberez de povara asta. Şi să merg mai departe. Şi să-mi fie bine. Şi cred că o să fie. Pentru că mi se pare că întrezăresc, deşi de-abia la orizont, drumul potrivit…

(În poză e un drum prin deşert, în Chile. Civilizaţie pe-acolo pe unde ai zice ca nu e viaţă deloc (in ‘middle of nowhere’, cum spune cel care mi-a dat fotografia ). De ce n-ar fi viaţă – aşa, simplă, clară, ca şi cerul acela nesfârşit, cu atât mai mult, acolo unde e suflet? )