Măcar un pic…

” Doamne, dă-mi puterea să primesc cu sufletul liniştit tot ceea ce îmi va aduce ziua de mâine. Dă-mi puterea să mă las cu totul în Voia Ta cea Sfântă. Şi în fiecare clipă stai în preajma mea şi întăreşte-mă. Orice veste va aduce cu sine ziua de mâine, bună sau rea, învaţă-mă să o primesc cu inima împăcată şi cu încuviinţarea neclintită că Voinţa Ta stă deasupra tuturor. Fie ca în tot ce fac şi tot ce spun Voia Ta să-mi stăpânească cugetul şi simţirea. Iar când asupra mea vor veni împrejurări neaşteptate, ajută-mă să nu uit că Tu le-ai trimis. Dă-mi puterea să lucrez cu tărie şi înţelepciune în comunitatea din care fac parte fără să amărăsc pe aproapele meu. Ajută-mă, Doamne, să pot duce povara zilei de mâine cu toate câte le va aduce ea. Struneşte-mi voinţa şi învaţă-mă să mă rog, să sper, să cred, să îndur, să iubesc şi să iert. Iar când mă rog fie ca Tu însuţi să fii Cel ce se roagă în mine. “
E rugăciunea preoţilor de la Mănăstirea Optina din Rusia, din 1919.
O citesc de-o vreme. Şi-o simt, mereu, la fel de adâncă, de profundă.
Şi de simplă, de clară, totodată.
Nu, nu sunt un om credincios. Sunt, mai degrabă, un om care caută.
Şi mă gândesc că aş fi un om fericit de-aş fi în stare să cred, să simt că pot să primesc cu inima împăcată ceea ce viaţa îmi aduce înainte. Dincolo de culte religioase, dincolo de reguli bisericeşti, dincolo de micime omenească, cumva.
Că aş putea să rostesc cuvintele acestei rugăciuni cu sufletul, nu doar cu buzele.
Şi-aş vrea să las la o parte scepticismul, raţiunea, întrebările şi doar să simt.
Să învăţ să mă bucur, să sper, să cred, să îndur, să iubesc şi să iert.
În seara asta sunt melancolică. A fost o zi grea, cu prea multe conflicte, cu tensiuni care m-au epuizat, cu oameni fără răbdare şi bunăvoinţă. Şi acum e o seară obosită. Cu toamnă în suflet, cu tristeţe, cu dor mult şi neîmpăcare. Doar firescul vieţii, nu?
Voi să aveţi o seară mai bună.
Să vă fie bine.