A trecut mai mult de un an de când scriam, aici, ce cred eu despre ideea de mireasă.
M-am întors cu gândul la postul ăla şi la ce spuneam atunci pentru că târgul de nunţi ce se desfăşoară tocmai în bătătura biroului (a locului de muncă) sufocă tot ce e în jur cu marşuri nupţiale, decoruri care mai de care mai fandosite, aranjamente florale extravagante şi, desigur, puzderie de rochii, toate modelele şi culorile posibile, toate, fireşte, de mireasă. Pentru ziua aia, unică.
Na, n-o lungesc prea mult, doar am zis atunci ce-am avut de zis dar, inevitabil, cu toate astea aproape, mi-am adus aminte de propriile mele alergături (Doamne, câte au mai fost!!!) din urmă cu ceva ani, de dorinţa disperată de-a fi totul, în ziua aia, perfect (o fi o iluzie de care ne agăţăm, nu? adică avem impresia că, dacă în ziua nunţii totul e perfect, aşa o să fie şi în continuare? sau poate ne gândim că, măcar ziua nunţii să fie una perfectă, dacă tot ne aşteaptă… ce ne aşteaptă…), de idei fixe şi exagerări, de tensiuni şi nemulţumiri şi, clar, mai puţin de emoţie şi de candoare, şi de fericire nesfârşită. Unde să mai fi avut loc, săraca?
Dacă mă întrebaţi (dar vă spun şi dacă nu o faceţi!) cum a fost ziua nunţii pentru mine, vă zic că a fost şi cu plusuri şi cu minusuri dar plusurile au fost mai multe şi am încercat să mi-o trăiesc aşa cum am visat, dorit, luptat. Oricum, amintirile capătă patina strălucitoare a timpului şi toate devin mai frumoase decât au fost în realitate şi chiar şi albumul ăla imens de poze asta spune, că a fost o zi perfectă. Cu o rochie albă, albă, rochia pe care aş alege-o din nou (dar nu e cazul pentru că sunt absolut convinsă că nu aş mai face pasul ăsta vreodată).
(cea de-a doua poză e un exemplu perfect de curaj. de ăla prostesc. îmi era inima cât un purice şi picioarele îmi tremurau pe sub rochia lungă, noroc cu ea. a fost prima oară când am atins un cal, bietul animal, o fi simţit cât imi era de frică? dar na, am vrut să demonstrez ceva, că doar mi-s căpoasă rău!)
11 comments
Esti de o sinceritate fermecatoare… Personal, consider ca atelajele astea sunt depasite pentru zilele noastre.
… şi de-o frumuseţe răpitoare, da, ştiu… 😛
Dincolo de norme, reguli sau modă, fetelor le place să vizese. Printre visele alea, e şi cel al imaculatei rochii. Şi-or să continue să viseze. O să continuăm să visăm. 🙂
Ce mireasa frumoasa ai fost! Cel putin in poze radiezi! Eu una nu as mai face nunta din nou nici picata cu ceara, a fost un chin, stres si alergatura prea multa. Niciun ajutor de nicaieri, dar pretentii din partea tuturor! De distrat nici nu mai poate fi vorba! Cu alte cuvinte, bine ca am scapat si de asta. :))
Bine ai venit! Mulţumesc frumos pentru aprecieri.
Da, ai dreptate dar, dincolo de toate, tot a fost un moment pe care nu îţi pare rău că ţi-ai dorit să îl trăieşti, nu?
In final nu pot spune ca am regretat ca am facut nunta, desi eu puteam bine mersi sa traiesc si fara acte. Al Meu Ca Bradul in schimb nu putea, e o fire mai traditionalista. 😛
Am vrut să mîrîi la subiectul ăsta, dar după ce am mărit a treia poză şi ţi-am văzut strălucirea din ochi, am decis să tac. Fiindcă la cum arăţi acolo, nu mai am cuvinte.
Mda, mai avem, cu toţii, din când în când, câte un moment de glorie… 😛
Dar poţi să mârâi, nu mă supăr…
De data asta, nu. Vreau să-ţi rămînă neîntinată (cel puţin, din partea mea) bucuria acelei zile.
Ai fost o mireasa tare frumoasa!!! Iar rochia e superba! Cam asa o visam si eu pe a mea… Intr-adevar, la 20 si ceva de ani, credeam in magie. Credeam ca o rochie alba, un juramant si un inel pe deget inseamna fericire garantata. Acum insa…vad lucrurile un pic altfel.
Ella, când o fi vremea, rochia mea îţi stă la dispoziţie, oricum se zice că e bine să ai ceva împrumutat, nu?
Multumesc!!! 🙂 Nu stiu cum faci, insa reusesti sa ma faci mereu sa zambesc! Si ma apuc de slabit, ca sa incap in rochie!