Mereu mi-am imaginat că trebuie să existe un sens clar. Să mă trezesc dimineața și să am certitudinea că drumul pe care sunt e cel potrivit, pe care trebuie să merg, că fac ceea ce e bine să fac, cu rost clar și bine conturat de mâna invizibilă, dar precisă, a destinului.
Nu se întâmplă, diminețile nu sunt așa. Viața pare să aibă mereu planurile ei, separat de ale mele. Tare diferite, de cele mai multe ori, și-n ironia ei, desigur că-mi trage atâtea țepe pe cât poate. Și mie tot nu-mi iese. Să simt că lucrurile au sens, acel sens pe care mi-l imaginez eu, fără să mă gândesc că, poate, mi se dă ceea ce am nevoie și eu nu prea știu, cel mai adesea, ce-mi folosește cu adevărat… așa că mă tot pierd printre sensuri fără sens, mă împiedic de te și miri ce și continui, inevitabil, acest joc de-a viața de om mare.
Oameni rătăciți de sensul lor. Am întâlnit de curând expresia aceasta și m-a pus pe gânduri o vreme. Deși sună cam rău, tot conține o chestie tare importantă. Să te rătăcești de sensul tău presupune să-l fi avut cândva, pentru că nu poți să pierzi ceva ce n-ai avut, nu? Și să fii conștient de care-i sensul tău pe lume, nu-mi pare deloc puțin lucru.
Forța unui om stă în faptul că, în ciuda propriilor neajunsuri, ale propriilor probleme și lipsuri emoționale, sufletești sau de orice natură, continuă să facă lucruri. Pentru el, dar mai ales pentru oamenii din jurul lui. Asta îmi tot spun, îmi repet. Și poate că acolo e și sensul. Acolo îl caut, asta cu siguranță. Nu-l găsesc deloc ușor, dar… o fi nevoie de mult exercițiu. Cât toată viața, bănuiesc.
Mă întreb… dacă am cunoaște mereu sensul acțiunilor noastre, ne-ar fi mai ușor să ne învățăm lecțiile?
0
Articol anterior
7 comments
Imi e dor de tine, Loredana! Desi, imi tot zic, mie nu imi e dor de oameni ca ii am prin ganduri tot timpul. Asa-s eu: omul cu oameni prin gand si inima. Si totusi, imi e dor.
Sensul e dintotdeauna. Eternul sens. Si noi..suntem nascuti pe aceasta lume, rataciti si speriati, raniti si ranind, fugind si ascunzandu-ne, dorind totusi sa fim gasiti si iubiti..si sa iubim.
-Să te rătăcești de sensul tău presupune să-l fi avut cândva, pentru că nu poți să pierzi ceva ce n-ai avut, nu?- graiesti profunzimi. Sensul e atemporal, scumpa Loredana..iar noi, suntem fiinte temporale. Cu suflet. Care-i si el atemporal. Deci da, cumva, sufletul nostru tanjeste dupa ceva oarecum familiar..si gasim doar miresme. Ah, doar miresme..
-Orice lucru El il face frumos la vremea lui; a pus in inima lor chiar si gandul vesniciei, macar ca omul nu poate cuprinde, de la inceput pana la sfarsit, lucrarea pe care a facut-o Dumnezeu.- Eclesiastul (pe care ti-l recomand..cautatoare de sens ce esti!)
Arunc picuri de imbratisari sufletesti inspre tine, Loredana…
E mai uşor să pluteşti în derivă decît să vîsleşti contra curentului. Mai ales că destinaţia e, inevitabil, aceeaşi. „Călătoria contează”? Păi cu mîinile pe vîsle şi ochii la curenţi, vîrtejuri şi obstacole parcă nu prea apuci să te bucuri de peisaj.
Asta-i filosofia leneşului şi mi se aplică perfect. Ai vreuna mai bună…? :-„
Mda. Una care implică efort, mult efort. Măcar de-ăla fizic, ca să uit de psihic. Mă duc iar spre culmi de munte, cu noaptea în cap. Să vedem, o vreme știu că n-am să pot să văd în jur, din cauza efortului… dar poate oboseala fizică o va trece în umbră pe cea psihică…
Hm, oare „cui pe cui se scoate” sau una şi cu una fac două (oboseli)? Ai grijă de tine!
Şi… distracţie plăcută, totuşi, pe culmi de munte! >:D<
Oboseală să fie. Până la final. Nu-i altă cale. 🙂
vezi că „rătăciți de” nu înseamnă neapărat că au pierdut ceva. Poți să cauți ceva, un loc unde n-ai mai fost, urmând niște indicații, adresă, hartă, etc., adică având un sens pe care l-ai adoptat, dar să te rătăcești, să nu ajungi niciodată la locul căutat și, mai trist, să nici nu poți reveni de unde ai plecat. Se întâmplă, poate, și pentru că n-ai înțeles bine sensul adoptat, sau ai fost îndrumat greșit, intenționat … sau nu. Ți se mai întâmplă ție, din astea, ca oricăruia dintre noi. Nu e tragedie, e doar viață și, poate, căutând, dacă ai ținut ochii deschiși la frumusețea peisajului, la oamenii și lucrurile ce s-au întâmplat, rătăcirea rămâne ca o călătorie faină, în sine
Greu să îți dai seama în timpul călătoriei, din moment ce te simți rătăcit, că e călătorie faină.
Dar da, are sens ce spui și mi-a plăcut mult cum ai pus problema. O fi așa. Viață. Tragedie pentru unii, banalitate pentru alții.
Comments are closed.