România la picioarele mele

… la propriu. Vârful Moldoveanu, Munții Făgăraș, 2544 m, cel mai înalt vârf de munte din România. 18 septembrie 2015. Memorabilă zi minunată.

Greu și frumos. Așa aș descrie, foarte pe scurt, cea mai grea și frumoasă tură de munte de-a mea, de până acum.
Mă trezesc la ora patru și treizeci și cinci de minute, exact atunci când sună alarma fixată doar de formă, sunt buimacă, mă întreb a mia oară ce-o fi în capul meu de mă pornesc iar la drum, câteva sute de kilometri cu mașina, apoi ore întregi de traseu cu rucsac greu în spate. Am aceeași senzație ca înainte de fiecare tură, de psihic obosit, nepregătit, neentuziasmat. Dar mă pregătesc, în douăzeci de minute sunt jos, în fața blocului, mormăind un bună dimineața de formă. Și pornesc la drum. Kilometru cu kilometru mi se strecoară în suflet entuziasm și seninătate. Târziu, după ore obositoare de traseu, această senzație mi-e clară, sunt acolo unde trebuie.
Cu cât merg mai mult pe munte, cu atât simt mai mult că urc spre mine, de fapt. Spre muntele din mine însămi, cum spunea un coleg de tură. Cu fiecare pas, înaintez. Mă depășesc pe mine însămi. Ajung mai aproape de o stare de bine care-mi strecoară încredere și motivație în minte și în suflet. Și nu există câștig mai mare pentru mine decât sentimentul că… pot. Să fac față vieții, furtunilor, prea multor variații și nesiguranțe. Și e bine. Un bine care e greu de pus în cuvinte, pe măsura frumuseții pe care muntele mi-o oferă cu dărnicie.
O pereche de bocanci de calitate și un psihic bun fac minuni. Cum moralul meu nu-i cel mai sănătos – că de-aia mă duc în ture, să mă detoxifiez psihic – măcar partea cu bocancii trebuia într-un final să o rezolv. O pereche de Kayland Globo, de trei sezoane, s-a dovedit a fi cea mai potrivită investiție, care-mi salvează într-un mod absolut uimitor și necesar oasele prea sensibile ale picioarelor, motiv pentru care toate turele mele anterioare au fost așa, sub steaua nefavorabilă a unui disconfort greu de suportat. Ani la rândul n-am înțeles cât de important e un echipament de calitate pe munte și am tot dat bani pe lucruri care mi-au făcut mai mult rău decât bine. Din neștiință, din lipsă de posibilități financiare. Șosete tehnice, bocanci buni, bețe, pelerină, rucsac potrivit (sunt mândră de rucsacul meu mișto, pe care trebuie să-l laud, nu doar pentru că e bun, ci și pentru că e o marcă locală, din Baia Mare, Maramont și tare îmi place că se fac lucruri de calitate și la noi) și-așa mai departe. Încă stau rău la capitolul echipament și-mi lipsesc multe lucruri, dar le am pe cele strict necesare și de bază și, pas cu pas, completez ce e nevoie. Am noroc de oameni faini care mă sfătuiesc, care-mi poartă de grijă și-mi împrumută diverse lucruri și, uite așa, turele mele pe munte sunt o reușită.

Acolo sus, cel mai sus din România, pe Vârful Moldoveanu, deasupra crestelor perfecte, calme, fără nici un fel de tresărire, munți impasibili în frumusețea lor perfectă, m-am simțit mică și mare în același timp. O satisfacție și-o bucurie plină, autentică, o mulțumire, chiar și pentru efortul mare pe care l-am depus pentru a ajunge acolo. A fost o tură grea, m-am simțit epuizată, au fost trei zile cu multe ore de traseu, firesc pentru un om al muntelui, greu pentru cineva ca mine, nu tocmai un montaniard. Dar dacă e ceva pentru care mă bucur sincer, e faptul că, și-atunci când mă simțeam epuizată, fără vlagă și energie, și fiecare pas mi-era un efort, continuam să simt și să-mi doresc să fiu pe munte. Și era o stare pentru care nu am descriere. Dar pentru care sunt recunoscătoare. Pas cu pas, muntele mă cucerește pe mine și nu invers. Găsesc acolo trăiri care-mi sunt necesare, mai mult decât simple mofturi sau plăceri. Nu-i o distracție, pentru mine, mersul pe munte. E drum către mine, necesar să fie făcut.
Sunt oameni care m-au învățat, mă învață despre munte și nu e puțin lucru ceea ce primesc. Prietenii de la Asociația Opaițul Rodnei cu care merg pe munte din 2012 sunt oameni în fața cărora simt să-mi scot pălăria și să le mulțumesc. Pentru solidaritate, pentru grijă, pentru mâncare, pentru apă, pentru răbdare, pentru fotografii, pentru timp de calitate petrecut pe munte. N-ai nevoie de foarte multe ca să fii fericit/ E de-ajuns o mână de prieteni în asfințit, cum zic versurile unui cântec. Așa și e. Un asfințit pe munte, după o tură grea.

(echipa de Făgăraș, de la stânga la dreapta – Mihai, Lorant, Freddy, Maria, Generalul, Cristi, Florin și eu. fotografiile sunt făcute de colegii mei de tură, Cristi, Florin, Lorant, Freddy și de mine)