Cum e viața ta?

Cum e viața ta? M-au întrebat zilele trecute niște oameni cu care nu vorbisem de mulți ani. O clipă am stat pe gânduri întrebându-mă dacă ar trebui să răspund simplu, cu un clișeic e ok sau nu. N-am găsit ceva mai potrivit decât să spun că e… plină. Un amalgam cu de toate. Bune și mai puțin bune.

De ce faci așa multe lucruri? a continuat dialogul, bazându-se pe ceea ce facebook transmite despre mine. Adică doar o părticică din ceea ce sunt, ceea ce fac, o înșiruire a unor lucruri pe care eu le las să curgă către lume, deh, alea frumoase și de laudă, că nu prea s-au pomenit oameni care să-și pună urâțeniile vieții pe timeline.

Pentru că am nevoie să le fac, am răspuns. Și așa și e. Am nevoie. Nu-i nimic ieșit din comun. Nu fac lucruri mărețe. Nu scriu istorie. Trăiesc într-un mod care-mi pare de-abia un mic procent din ceea ce-ar putea, ce cred eu c-ar trebui să fie viața (mea). Cumva, mereu simt că e loc de mai mult, că nu e destul, că trebuie și pot să fac mai multe lucruri, pentru mine, pentru Puști, pentru cei din jur. Și timp, dacă vreau, chiar e pentru toate. Motivația lipsește, de cele mai multe ori, dar mă străduiesc.

Privind dinafară, probabil că pare interesant. Iubesc să zbor și încerc să profit de fiecare ocazie care mă duce cu capul prin nori, la propriu. Pedalez prin viață și militez cum pot pentru mersul pe bicicletă. Urc spre vârfuri, iubind tot mai mult muntele. Mă implic în proiecte despre care simt că sunt măcar o mică parte din schimbarea în bine în lume. Îmi potrivesc pașii după cei ai Puștiului, străduindu-mă să-i fiu bun însoțitor.  Încerc să-mi fac tatuaje în suflet cu cât mai multe locuri văzute și trăite de pe harta lumii. Caut să cunosc oameni și să înțeleg povești de viață. Și sunt, toate cele pe care le fac, doar o mică, infimă parte, din ceea ce-ar putea să fie. Dar mă străduiesc să nu fiu un figurant în propria mea viață, ci să am un rol principal. Că deh, timpul aleargă și nu în favoarea mea.

Așadar, așa e viața mea. Plină cu de toate. Nu lină, nu ușoară, nu banală. Ca o gară care trăiește de toate, și lacrimi multe, și bucurii, și povești frumoase, și altele mai puțin senine, și oameni buni și întâlniri cu sens, și pierderi și regăsiri. Și măcar uneori, sunt recunoscătoare pentru toate, așa cum sunt.