Cișmigiu cu emoție

Seară târzie de noiembrie târziu. Un București altfel, scăldat în tăcere și uitare de sine, străzi liniștite, clădiri obosite, puținii oameni rătăciți care nu privesc deloc în jur, se îndreaptă grăbiți către zona lor de confort. Și-mi dau seama că eu fac tocmai contrariul, că fiecare pas pe care-l așez pe aleile cu dale lucioase în lumina felinarelor, e ieșire din propria mea zona de confort și apropiere de un ceva plin și intens. Tac lăsând în urmă doar zgomotul tocurilor pe caldarâm, oftez și-mi trag sufletul care mi-e și povară grea, dar și izvor de trăire și emoție.

Cișmigiul îmi pare frumos, cu toată tristețea despuierii și a pustietății lui. Îl descopăr cu emoția omului venit de departe, intrat parcă într-o filă din istoria unui București de demult, dincolo de tot ceea ce-l face a fi un oraș iubit, sau un oraș hulit. E Cișmigiul tinereții spiritului, al poeziei din oameni și-al tăcerii care nu îndepărtează, ci apropie.

Palatul Crețulescu, de-acolo, de la marginea Bucureștiului vechi, străjuiește acum stingher și singuratic un colț de parc, ca și-un actor care a jucat de mult rolul vieții lui și-acum rătăcește în fundal, refuzând să uite gloria de altădată. Clădire sobră, cu poveste de amor fierbinte-n vremea lui, frumos creionată arhitectural în stil francez. Romantism pur în aerul neobișnuit de cald al toamnei târzii când, în mijlocul parcului, așteaptă să fie montat un patinoar, așa cum se întâmplă de mai mult de un secol deja.

La Movilă surâd aducându-mi aminte de-o poveste cu tinerețe și legături care trec dincolo de limitele de timp și spațiu. Pe Aleea Primăverii nu pot să nu-mi spun că noaptea cu cer înstelat e mai degrabă una de aprilie, așa cum mi-aș dori-o, decât una de noiembrie. În tăcerea celui mai vechi parc din București, trecând cuminte pe lângă băncile goale, îmi imaginez povești fierbinți cu suflete înaripate care-și poartă emoțiile apropierii într-un dans al bucuriei de-a fi. Deși seara mea-i pustie, îmi imaginez oameni frumoși care-și împletesc mâinile într-o armonie vie, care-și zâmbesc împărtășind drag și tandrețe și fluturi colorați.

Aleile goale de freamătul zilei îmi mângâie sufletul și par că-mi îmbrățișează fiecare fior și-mi primesc toată emoția care  curge prin vene în timp ce mă las purtată în povestea unui entuziasm surprinzător care-mi vorbește despre responsabilitatea, datoria socială, nevoia de a fi de ajutor societății, oamenilor din jur, de-a nu rămâne indiferent. Și mă simt recunoscătoare și cumva privilegiată să pot respira acest aer impregnat cu aura lucrului bine făcut. Mi se servește o porție zdravănă de umanitate. Mă bucur de suflet prieten aproape și îmi port alene pașii într-un ritm împărtășit. Râd mult de lucruri mici și simple și banale și e o stare de bine nemimată. Simt că nu-i nimic de clădit, nimic de dărâmat, nu-i nici o luptă, e doar frumusețea simplă a existenței, o bucurie pe care-am uitat de mult s-o respir. Și-o primesc cu nesaț, îmi umplu plămânii la refuz și, la un alt capăt de parc, la Ceas, îmi spun că aș vrea ca timpul să mai stea, măcar o vreme, așa, într-o uitare de sine.

Cișmigiul, la ceas de seară târzie de noiembrie, mi-e un cadou prețios. Încrustat în suflet.