Meseria de om fericit

Avea un pic peste trei ani, Puștiul, când desenase ceva greu de deslușit dar despre care explica cu seriozitate că e o fabrică de inimi și declara cu toată candoarea aceea a copilului care de-abia face primii pași spre cunoaștere, faptul că el se va face, când va fi mare, constructor. Constructor la fabrica de inimi, unde se vor găsi inimi noi, vii, curate și vesele, mai ales vesele, pentru toți oamenii obosiți de prea multă maturitate. Ca ei să aibă inimă nouă și să poată să se bucure și să nu uite să zâmbească.

Acum, la un pic mai mult de șapte ani, îmi spune că își dorește să fie povestitor, când va crește (și va ajunge pe tărâmul visurilor împlinite, cum crede el că e maturitatea). Că el va născoci povești pentru copii, dar mai ales pentru oameni mari, că prea sunt preocupați de griji și au în ochi prea multă tristețe (așa, ca tine, uneori, mami, uff!). Că poveștile lui vor fi despre oameni fericiți, care se joacă mult și se bucură să fie împreună.

Puștiul îmi seamănă, mi-e clar. E încăpățânat ca mine, are o undă de melancolie care-i umbrește uneori bucuria simplă a copilăriei și… vorbește mult. Ca mine. Are nevoie să se exprime, aproape clipă de clipă. Tăcerea nu prea-și găsește loc în timpul zilelor lui. Totodată, are o sfială și-o anumită doză de introvertire care-l ține izolat atunci când se află în preajma oamenilor mai puțin cunoscuți, mai puțin apropiați. E ca și cum ar avea un zid în jurul lui, de precauție și observație, care poate fi trecut numai cu răbdare și perseverență. Dar și când se dărâmă zidurile, e greu să-i faci față. Ca și mie, așa-i. Atunci când am aproape oameni lipiți de suflet, sunt o avalanșă de emoție și trăire. Deh, om care nu știe să fie echilibrat și e când într-o extremă, când în alta.

Poate să fie ce o să vrea el când va crește și va porni pe drumul lui de adult (dar ce bine că mai e încă un pic de vreme până atunci!). Meserie de om fericit. De fapt, asta-i tot ce-mi doresc pentru el. E greu să definesc ce înseamnă fericirea, dar trag nădejdea că el va fi capabil să și-o definească pe a lui. Că va însemna mersul pe un drum clar de la bun început, sau încercarea a nenumărate cărări, tare-aș vrea doar să aibă încrederea și determinarea de-a nu renunța. De-a crede. În el, în ceilalți, în viață. Să aibă momente de îndoială, dar să poată să le depășească și să privească într-o oglindă a sinelui cu prețuire pentru propria persoană, pentru felul de-a fi, pentru tot ceea ce va ajunge să fie. Un om bun. Cu el înșuși și cu ceilalți.

Așadar, viața aceasta de om mic pe drumul devenirii lui, cu bune și cu mai puțin bune, dar în care are tot sprijinul și toată dragostea oamenilor adulți de lângă el, aș vrea să-i fie temelie solidă pentru anii de luptă cu balaurii maturității. N-am să-l pot feri de toate intemperiile vieții, așa cum nici acum nu-i pot explica de ce se întâmplă tragedii (am vorbit mult cu el despre Colectiv, de exemplu), dezastre naturale, sau accidente. Așa cum nu-i pot promite, și nici măcar nu încerc să o fac, că lui sau nouă nu ni se va întâmpla niciodată nimic.

Încerc să-i explic într-un mod cât de pozitiv se poate că viața înseamnă vulnerabilitate, însă noi, pas cu pas, trebuie și putem doar să (ne) purtăm de grijă responsabil. Sunt mamă și mi se strânge sufletul la gândul – inevitabil – al atâtor pericole posibile. Dar nici el, nici eu, nu trăim într-un glob de sticlă și nici nu vreau să-l învăț așa. În contextul tragediilor din ultima vreme, Colectiv sau atentatele de la Paris, când pare că lumea a intrat într-o nesfârșită buclă tragică și dureroasă, să vorbești despre seninătate și încredere pare așa, iluzoriu și nerealist. Dar… tot trebuie să fie speranță, pentru noi, oamenii mari ai zilelor noastre, oameni care trebuie să ne confruntăm cu realitatea sumbră de zi cu zi, și pentru ei, marii oameni mici, copiii noștri, care merită speranța într-o viață senină, într-o lume bună. Așa că, și printre lacrimi, mergem mai departe.