Suntem o nație de deprimați. Scrie cineva într-un comentariu la acest articol al Ioanei. Nu pot, nu am cum să rămân indiferentă la acest subiect atât de sensibil și-am ales să răspund articolului ei tot cu un articol, nu cu un comentariu.
În comentariul acela e mult adevăr, cred asta. Nu știu să spun cauzele, ce ne-a făcut să fim așa, dar depresia chiar e boala timpurilor în care trăim. Și nu, uneori nu-i suficient să credem că putem s-o controlăm, s-o catalogăm drept moft sau toană, s-o ignorăm și să ne tot zicem că, deh, or să vină și zile mai senine, ne-o fi și mai bine, vor trece aceste stări de tristețe, supărare sau amărăciune, oricum le-om fi numind, numai să evităm să spunem că poate fi vorba de o afecțiune, sau de o anxietate sau de o depresie. În formă ușoară, controlabilă prin propria rațiune, sau în forme care necesită terapie sau chiar medicație, dar oricum, nu un moft sau un negativism voluntar, o alegere conștientă de-a vedea lucrurile în nuanțe întunecate.
Toți avem și luptăm mereu împotriva gândurilor negre, doar le facem față în mod diferit. Pentru că suntem diferiți. Modul în care facem față situațiilor grele, perioadelor de stres, de efort mental și emoțional acut, vorbește mult despre noi. Suntem diferiți și e firesc să fim așa, unii avem o sensibilitate psihică mult mai ridicată decât media (rezultat al unei mulțimi de factori), alții sunt mai rezistenți, îi copleșesc mai puțin situațiile grele, fac față mai ușor.
Luptăm, de cele mai multe ori, singuri cu demonii din propria noastră minte. Ne considerăm slabi, ne ascundem, sperând c-o să putem să depășim singuri situațiile critice, fără să considerăm că avem nevoie de ajutor. Dar ceilalți chiar ne pot ajuta. Oamenii dragi, apropiați, ne pot ajuta dacă e vorba de stări deprimante ușoare, dar ne e necesar ajutorul specializat, psihologul, psihoterapeutul sau psihiatrul, atunci când e cazul de afecțiuni clinice, sau chiar medicația care controlează/reglează reacțiile chimice din creierul nostru. În definitiv, ajutorul dinafară înseamnă îndrumarea spre calea prin care tot noi, cu noi înșine, ajungem să schimbăm ceva în bine.
M-am crezut mereu, de când mă știu, un om optimist și puternic, însă știu că toate situațiile prin care am trecut în ultimii ani, și încă trec, și-au pus mult amprenta asupra mea, schimbându-mă, făcându-mă să mă afund. N-am ajuns în punctul de a renunța, deși am fost pe marginea prăpastiei de multe ori. Înțeleg perfect ce poate fi în sufletul și-n mintea unui om copleșit de ceea ce înseamnă viața, așa cum ajungi să o percepi, deformat, prin ochi de om care suferă. Știu perfect cum e să nu simți că ai vreun sens. Să rătăcești o zi și încă o zi și să ai sentimentul că drumul e inutil. Știu perfect ce înseamnă să mergi pe străzi cu capul plecat, pe lângă ziduri reci și gri și să simți că doar respiri, nu că și trăiești. Știu ce înseamnă să treci de la entuziasm la stare de absență totală, de neputință. Știu ce înseamnă să ai dorințe acute de abandon. Știu ce înseamnă să-ți privești copilul și să nu îl vezi, de fapt. Să nu vezi decât tristețe și amărăciune și neputință și o incapacitate cruntă de-a te bucura de orice.
În același timp, știu la fel de bine ce înseamnă să se zbată în tine mereu o nevoie de mai bine, de schimbare, o neacceptare care nu te lasă să te resemnezi. Și te face să continui să lupți. Să cauți. Sens, explicații, bucurie, viață. Să nu te lași. Să te împingă ceva de la spate, fără să poți să-i dai un nume, dar să fie acolo ceva care să nu te lase să renunți. Și să nu renunți. Să faci mereu pași înainte, sperând c-o să găsești soluțiile potrivite fiecărei situații. Așa se și întâmplă, uneori le găsesc, alteori nu. Dar continui să caut, chiar și atunci când nu mai cred că are sens. Cumva, chiar fără să-l conștientizez eu foarte clar și precis, sensul există. Da, există în mine și puterea, tăria de-a merge înainte, știu acest lucru.
Îmi place inițiativa Ioanei, nu știu cum am putea noi, ca oameni simpli, dar cu experiențe personale care ne-au marcat, să ne ajutăm între noi, însă cred mult că e necesar să se implice oameni specializați, să ofere forme de terapie asistată celor care au nevoie. Cred că e firesc să avem nevoie de ajutor, chiar dacă ne e greu să recunoaștem această nevoie, chiar dacă e greu să cerem ajutor. Și mai ales când nici nu știm unde și cum și dacă am putea fi ajutați. Dar se poate, trebuie să se poată.
(am vrut să scriu acest text, poate e de folos și altcuiva care luptă cu el însuși, în primul rând. nu descriu explicit motivele pentru care parcursul meu e și unul prin hăurile întunecate ale minții, dar cunosc într-un mod dureros de personal extrem de multe situații critice și îmi expun părerea doar în urma propriilor mele experiențe, fără să consider că știu eu care-s soluțiile, dimpotrivă… dar știu că e important să cerem ajutor, să nu ne însingurăm în închisorile create de propriile noastre temeri și nesiguranțe și traume și dezamăgiri.)
16 comments
Ceea ce este mai dificil, este ca o persoana aflată intr-o criza de depresie, pentru prima data, nu își da seama cât de gravă este situația in care se afla si simte ca este neputincioasa in a schimba ceva. Simte ca situația sa nu are nicio rezolvare, ca este condamnata pe viata la nefericire, ca viata s-a sfârșit si ca nu mai are niciun sens traiul zilnic. Am fost pe acolo, din motive pe care nu are sens si nici nu pot sa le dezvolt. Am trecut peste momentul critic, dar a fost cumplit. La următorul episod de depresie, am știut deja ce înseamnă starea mea, am recunoscut-o si am știut ca trebuie sa încetinesc ritmul si sa iau măsuri urgente. Si a trecut. Am învățat cât de important este somnul, odihna. O minte odihnita poate gestiona mai bine situațiile critice care apar in viețile noastre, ale tuturor. Căci toți trecem mai mult sau mai puțin prin asa ceva. Este important sa cerem ajutorul, nu contează cui: familie, prieteni, preot, vecini, colegi, cunoscuți. Pentru ca de la depresie pana la gesturi disperate este un pas spre care se poate foarte ușor aluneca. Mintea este vicleana. Poti crede ca o controlezi, dar de fapt, sa te controleze ea pe tine. Viata este cel mai important dar primit, de care trebuie sa avem grija. Zi frumoasa si senina iti doresc!
Ana, dragă, îți mulțumesc mult. Uite, tu ești un om puternic, o spune exact modul în care descrii lucrurile… ai făcut tot ce-ai putut să iei măsuri, să schimbi ceva în bine, ai luptat… Cei mai mulți oameni care se confruntă cu astfel de situații, ori nu conștientizează, ori nu vor să recunoască că e o problemă… cred că pot rezolva singuri și, uneori, chiar pot. Dar nu mereu…
Să fii bine, Ana, ai grijă de tine! 🙂
Sună frumos dar e o capcană. În lupta cu orice problemă, din orice domeniu – şi aici nu mă refer numai la sănătate fizică sau psihică ci la orice altceva – trebuie combătute cauzele, nu efectele. Altfel nu facem decît să ajutăm la prosperitatea a două „industrii”: cea a creatorilor de cauze şi cea a reparatorilor de efecte.
Da, Dragoș, dar știi și tu că uneori lupți doar cu rezultatele, consecințele unor acțiuni… n-ai cum să mai repari cauza, n-ai cum. Că poate nici nu reușești să o definești. Poate s-a întipărit prea puternic într-un fel de a fi. Poate… mulți de poate… Creatorii de cauze suntem fiecare dintre noi, într-o măsură mică sau mai mare. Reparatorii de efecte, au și ei rolul lor, măcar uneori. Capcane? Uff, nu-i toată viața o capcană? :))
Mai lipsea să pui şi-un link către site-ul vreunui cabinet de psiholog. :-”
E adevărat că unele probleme ni le creăm singuri, caz în care tot singuri trebuie să le şi rezolvăm, plus că cel mai important e să învăţăm din greşeli ca să nu le repetăm. Părerea mea e însă că cele mai mari şi grave probleme nu sînt neapărat creaţia noastră proprie. Teren alunecos, nu spun mai mult. 😉
Cu totul întîmplător citeam zilele trecute niscai chestiuni din care mi-am adus aminte următoarele (citat aproximativ, din memorie): „dacă problema are o soluţie, ea nu e o problemă; dacă nu are o soluţie atunci iar nu e o problemă”. Traducerea ar fi: dacă există soluţie, aplic-o, iar dacă nu există soluţie degeaba îţi baţi capul, că-ţi pierzi vremea. 🙂
Ce-ar fi să ai tu parte de-un weekend frumos-frumos…? :-* >:D<
Păi, de fapt, nu fac lobby pentru ajutor specializat, ci pentru a cere ajutor, cumva, de undeva…. Nu e ca și cum eu știu să o fac. Nu știu. Dar știi și tu că, de multe ori, noi înșine ne suntem cei mai mari dușmani, mai ușor ne facem rău, decât bine… și atunci, mai contează a cui creație e problema pe care o avem? Ci să o rezolvăm, cumva…
E soare azi. 🙂
Da, lăsînd totul la o parte cel mai important e să indentificăm soluţia (dacă există) şi să o aplicăm urgent. Iar dacă nu există… să ni se rupă maxim de toate. 😀
Somn uşor şi-o săptămînă minunată! >:D<
„Doamne, da-te la o parte ca nu mai avem nevoie de Tine, ne descurcam singuri, avem specialisti, suntem destepti….” Cam asa suna majoritatea textelor. Si desigur Doamne se da la o parte fiindca e cu adevarat Domn, nu bruta, fiindca ne-a dat liber arbitru si nu retrage ce-a dat, fiindca ne respecta si iubeste cum noi refuzam sa-L respectam si iubim. Ne-om fi pus candva intrebari ca „ce e omul”, „ce sens are viata”, „de unde venim si incotro ne ducem” – dar in iuresul vietii am uitat de ele si de faptul ca n-avem inca un raspuns. Pai eu cred ca e foarte bine ca suntem deprimati. Inseamna ca n-am devenit cu totul nesimtiti, ca inca mai simtim ca ceva nu e in regula, ca ceva ne lipseste, ca undeva am pierdut calea, am ratacit drumul. Deprimarea e inca o sansa pe care o primim de-a ne veni in fire.
Ti-l recomand cu drag pe Sorin Mihalache – il gasesti pe youtube. Intai a studiat matematica, apoi teologia, apoi filosofia, apoi… dar gasesti totul „pe net”! Are o abordare mai deosebita, poate potrivita pentru intelectuali. Il pasioneaza neurostiintele, neuroplasticitatea, punctul in care medicina se intalneste cu religia… Cel putin interesant.
Mi-a plăcut, straniu, asta cu – e bine că suntem deprimați. E drept, cât timp reacționăm, pozitiv sau nu, încă suntem oameni, nu ne-am transformat de tot în roboți… 🙂 Cred că ar trebui să avem mai multă grijă de sufletele noastre. Și de starea noastră psihică. De noi înșine, de fapt.
Mulțumesc pentru recomandare! 🙂
Eu nu stiu sa cer ajutor. Nu stiu sa accept un ajutor. Pentru ca sunt cladita pe „pot singura” si da le pot pe toate singura, dar…ce usor si bine e uneori sa mai lasi si pe altii sa te ajute. Nu ma lupt cu depresii, dar ma lupt cu probleme mici si de aici si acum, care ma coplesesc, dar nu cer ajutor ca sa nu deranjez, pentru ca lasa ca ma descurc. Daca nu stim sa cerem ajutor in probleme banale si netebroase, cum am putea cere intr-o depresie, in cele in care trebuie sa ne deschidem in fata cuiva sa ne vada goliciunea si durerea si micimea si neputinta? Acum cativa ani tatal meu zicea ca romanii n-au nevoie de psihologi pentru ca au prieteni:) – se pare ca au tot mai multa nevoie de psihologi…
Tu ești un om tare fain. Puternic, clar. Eu te admir mult. Dar da, înțeleg bine ce spui… așa suntem clădiți, mulți dintre noi. Să tăcem, să ducem toate singuri că… așa trebuie. Că suntem slabi dacă recunoaștem că nu putem. Uff.
Prietenii, ajută ei foarte mult fiindu-ne aproape, susținându-ne, iubindu-ne, însă își au și ei propriile lor preocupări, probleme, firesc și nici n-au cum să se detașeze și să privească lucrurile obiectiv, ca să poată ajuta, mai ales atunci când problemele cu care ne confruntăm nu mai sunt banale…
🙂
Sper sa fiu iertata ca nu ma abtin!!
Nu suntem „claditi” asa, dimpotriva, dar suntem tot mai „setati” asa, intr-un mai larg (si parsiv) „spirit” de dezbinare.
Se spune ca este o ispita „de stanga” si una „de dreapta”. Prima – ne sopteste „poti si singur, doar nu esti vreun prost, neputincios, cum sa nu poti? Ia arata tu ca poti si singur!” – e trufie clara si atat. A doua – fiindca „ne vede” oameni cumsecade, ne ia pe alta parte -„vai, dar lasa draga, sa nu deranjezi, lasa ca te descurci tu si singur!” E tot ispita, scopul e tot neunirea, instrainarea… Daca am fi fost claditi sa putem singuri, s-ar fi facut cate-un Pamant pentru fiecare si gata! De fapt nu pot nimic singura, nu pot fara cel care mi-a fabricat masina sau fara soferul RATB, nu pot fara cel care-mi face painea pe care o cumpar zilnic, nu pot fara cei care mi-au construit soselele, nu pot fara cei care au grija sa-mi furnizeze apa sau gazul sau orice altceva (nu divagam cum o fac si cat ne costa, da?!) – nu pot nici macar sa fac un copil singura (ca sa-l fac singura ar trebui sa fiu purtatoare de ovul si spermatozoid de la mama-natura, nu de la „donatori”). Si daca vad asa, „holistic”, atunci incep sa banuiesc ca sunt deprimata fiindca desi e clar ca nu-s facuta sa pot singura, eu cam tind sa „pot” singura – ceea ce e impotriva naturii mele si a scopului existentei mele.
Asa, dezbinati si instrainati, suntem slabi, vulnerabili si de fapt ne autodistrugem. In toate sensurile in care vrei sa abordezi problema.
Nu-i cu supărare, deloc… 🙂
Suntem setați, sunt de acord, poate de asta și luptăm acum așa de mult să schimbăm totul, cumva, un pic prea forțat… dar tot ce facem sunt tot încercări, speranțe că va ieși ceva mai bine, diferit… nu știu dacă din trufie vrem să fim capabili să facem singuri, deși, cum zici, cam nimic nu facem fără implicarea și a altora…
Sunt discuții multe și ample și pot fi diferite, dar esența cam e aceeași… nu ne e bine. Poate pentru că nu știm să definim acest bine?
Am trecut prin aceasta experienta si stiu ca este un drum lung de parcurs.
De asemenea mai stiu ca e nevoie de empatie si compasiune, pe care uneori nu le primesti. De asemenea mai cred ca doar cei care traiesc o experienta o pot si intelege, restul in schimb de cele mai multe ori emit opinii despre cum ar fi „daca” si cred ca lor nu li se poate intampla…
Poate ca mai multa deschidere si empatie ar ajuta.
Ana, mă gândesc că, cel puțin uneori, empatia lipsește nu din neinteres, ci din neînțelegere. Că, uneori ne confruntăm cu probleme pe care cei din jur nu le pot înțelege, e de parcă am vorbi limbi străine… și atunci, nu vine empatia și compasiunea și înțelegerea de care avem nevoie. Și ne izolăm, că e mai ușor să ne închidem în noi, ca într-o fortăreață unde nu ne atinge nimic, dar nici nu ne ajută. Cunosc tare bine această însingurare venită din sentimentul că nu mă pot înțelege cei din jur… și lupta de-a ieși din ea… și ajutorul, chiar așa, poate uneori nepotrivit, poate nu la timp, poate nu așa cum îmi imaginam eu că îmi trebuie… venit din afară.
Îți doresc să fii bine, Ana! 🙂
Adevarul trist este ca in ziua de azi tot mai multi tineri sufera de depresie. Iar cel mai rau lucru in legatura cu asta este ca nu acesti tineri nu isi dau seama de asta.
Comments are closed.