Articolul acesta nu-i despre Drumul Lung spre Cimitirul Vesel. Acela e un proiect în care am intrat cu totul, n-am lăsat nimic pe dinafară, nici o suflare, m-a primit cu totul, mergem înainte. Mai șchiopătând, mai zburând, mergem înainte cu încrederea că are sens, că facem ceva bun pentru locurile acestea încă bogate în tradiții și cultură vie.
Drumul meu lung e înspre sensul meu. Acela pe care îl tot caut și care e, cel mai sigur, deja pe undeva printr-un ungher în mintea și în sufletul meu, dar nu-l percep clar, limpede. Îmi lipsesc încă niște instrumente. Poate mi-or lipsi toată viața, poate n-am să reușesc să aflu ceea ce simt că trebuie să aflu. Dar nu mă pot opri din a căuta.
Mi-a zis cineva aseară că, atâta timp cât caut, am șanse să găsesc. Că nu e inutil nici dacă îmi pare că drumul duce spre nicăieri. Nu e spre nicăieri, de fapt. Mereu e ceva pe acolo. Mai bun, mai rău, dar e ceva. Poate nu învăț din toate. Sigur că nu învăț din toate, dar repetiția e mama învățăturii, nu? Valabil e și la izbitul cu aripile sufletului de stânci ascuțite, te înveți. Vânturi aprige dau târcoale, dar cu siguranță adeseori le percep a fi chiar mai aspre decât sunt în realitate. Lucrurile bune despre noi le învățăm greu, prin încercări și eșuări nenumărate. Nesiguranțele și temerile noastre ne prind strâns sufletul într-o îmbrățișare apăsătoare și e crunt de greu să ne eliberăm.
Drumul meu spre mine însămi e presărat cu răni care par a nu avea putință de vindecare. De câte ori îmi pare că s-a domolit o durere ascuțită, apare o alta s-o revitalizeze, să-i dea amploare, s-o ațâțe. Nu mă împac deloc ușor cu acest aparent neîntrerupt cerc vicios. Peticesc o rană, apare alta, mă împac cu o situație, se creează alt dezechilibru. E drept că sensibilitatea mea e setată pe o treaptă mai înaltă decât media, cumva se tot demonstrează acest lucru, că reacționez și mă dor lucruri care par a fi neimportante pentru alții. Că am nevoie să cobor până-n străfunduri, să privesc fiecare rană în profunzimea ei, s-o înțeleg, ca să pot accepta și merge mai departe, să pot vindeca. Nu, mie nu-mi trece nimic de la sine. Supărări, dezamăgiri, tristeți, apăsări… toate au nevoie de atenție multă, de înțelegere, de preocupare, ca să dispară, nu doar să se ascundă sub un colț de preș, să se adune acolo, transformându-se în balauri. Și totuși, cu toate acestea, cred că merg pe drumul cel bun. Și am parte și de multe momente de bucurie simplă, uneori atât de frumoasă, că mă tem s-o simt, s-o cred, s-o percep ca reală.
Sigur, luna decembrie nu-i lună de vreo căutare. E doar de acceptat că timpul trece altfel, că oamenii sunt altfel, că soarele-i altfel, deh, că viața e altfel în decembrie. Grăbită. Când să mai găsești ceva?
10 comments
Cine caută, găseşte. 😉
Uite, eu am găsit un huguleţ şi ţi-l dau ţie: >:D<
Cine caută, găsește, zici? N-o fi o iluzie, apa rece cu care ne îmbătăm din nevoia de-a avea sens?
Depinde ce cauţi şi ce găseşti. 😀
Pfuai, iar te joci cu temele? Font alb pe fond alb, în comentarii? Uailei! :))
N-am făcut nimic. Pe cuvânt de blondă!
Mnoh, hai să te cred. O fi fost vreun gîndac printre fire. 😛 😀
Candva am auzit pe o doamna descriindu-se pe sine ca ea „toata este o simtire”, adica traieste totul intens. Probabil ca asa esti si tu.
Si eu sunt afectata de foarte multe (in bine sau rau), dar nu pot sa spun despre mine ca „sunt toata o simtire” pentru ca pe unele reusesc sa le ignor pentru ca incerc sa inteleg omul care ma raneste si gasindu-i lui circumstante atenuante (mai mereu sunt!) ma afecteaza mai putin ceea ce spune/face, pe altele pentru ca-mi dau seama ca atitudinea sau vorbele mele au declansat o reactie a altcuiva si ca, de fapt, initial a fost vina mea. Si tot asa. Dar, desigur, nu sunt de lemn si unele ma afecteaza mult.
Viata noastra e o continua cautare pentru ca trebuie sa ne gasim un sens. Indraznesc sa spun mai mult, ca de fapt e o cautare spre Dumnezeu, doar ca nu ne dam seama de asta. Cand Il gasim totul capata un alt sens si putem privi binele si raul prin alte geamuri – care ne schimba optica. Am observat asta si demult, cand urmaream o emisiune populara despre tatuaje („Miami Ink”), cei mai multi oameni aveau suferinte sufletesti si nu stiau cum sa si le aline si de aceea isi faceau tatuaje, dar tot nu era de ajuns pentru reveneau sa-si mai faca (si nu din cauza vreunei mode). Sa stii ca nu fac prozelistism religios (sunt ortodoxa dintotdeauna, dar am inceput sa devin mai constienta de credinta mea de vreo 8 ani, in urma unor intamplari aparent mai putin bune), nici nu incerc sa te conving de ceva, este numai parerea mea despre viata si cautare, si sens al vietii.
Mulțumesc pentru acest comentariu. Am citit și recitit.
Suntem diferiți, acesta e primul lucru de acceptat, cred. Că e firesc ca firescul meu să fie diferit de firescul altcuiva. Mi se spune că sunt hipersensibilă. Și e așa, știu. Încerc să mă împac cu un fel de-a fi care pare defect, de multe ori, chiar dacă în sinea mea am nevoia de-a mă împăca cu ceea ce sunt, nu de-a mă tot chinui să mă schimb. Nu-i ușor, dar… cine sunt eu să zic de ce sunt lucrurile așa și nu altfel?
Da, o căutare. Fiecare dintre noi îi dăm un nume, un sens, o rezolvare, după cum simțim, după cum suntem capabili, habar n-am care-i explicația cea corectă, dacă e una singură, sau dacă sunt mai multe… 🙂
Mulțumesc mult.
Exista postav si exista matase… asta e, unii sunt mai „transparenti” si „simt monstruos”, e greu sa traiesti in lume cu o zestre ca asta…dar poate e si mai bogat, cumva… Sigur esti pe drumul cel bun, sigur nu mergi spre nicaieri, te asigur! Vrei mai mult de la tine decat de la altii si asta e garantia drumului corect…Mult drag!
Cum ai zis! Cum ai zis! E și povară și zestre. E și greu, dar da… e și frumos, înalt de frumos. Mi-s zborurile pe măsura afundările. Da, desigur, dor mai mult afundările pentru că mereu suntem mai sensibili la ceea ce ne rănește, acelea nasc frici și închideri în sine. Bucuriile le trăim mai firesc, mai simplu, poate fără suficientă recunoștință pentru ele.
Drumul corect… am nevoie multă să simt că are sens. Uneori sunt convinsă, de multe ori mă îndoiesc.
Mulțumesc din suflet! 🙂
Comments are closed.