Ehh, nu cred în marți, 13, nici în pisica neagră care-ți taie calea și-ți decide soarta. Dar zău așa că-s unele zile care-și trec orele parcă încercând să-ți demonstreze că, măi, nu te ține tu așa bățoasă, viața are un mod ironic de-a trage de sforile păpușărești în direcții haotice, doar așa, de amuzament.
M-am trezit la ora opt, după ce pusesem capul pe-o pernă la ora cinci, când se făcea aproape ziuă, bifând încă o noapte cu nasul în calculator, ca toate cele din urmă, lucrând la un proiect care cerea atenție la detalii și concentrare din aceea absurd de găsit la ore mici din noapte.
Așadar, într-un București care s-a trezit și el mohorât, acoperit de zăpadă proaspătă, cu vântul vuind aspru, cu oameni întunecați și grăbiți, m-am pornit pe trotuarele necurățate, patinând în diverse direcții. Aveam deja și sufletul în ghimpi după frânturi de discuții matinale care mi-au strecurat în minte țepi aricești înveninând gândurile, optimismul, încrederea.
N-am reușit să găsesc un Orange Shop aproape o oră. Nu achitasem factura de telefon, abonamentul a fost suspendat. Fără conexiune la net și posibilitate de-a folosi telefonul parcă îmi lipsea o mână, jumătate de creier și toată capacitatea de concentrare. Am rezolvat, după un timp care mi-a pus toți nervii la încercare.
Am participat apoi la o ședință care a scos la iveală mai multe probleme, decât să le rezolve pe cele existente. Când lucrezi mult la un proiect și ajungi într-un punct când ești conștient că e cazul să fie finalizat, dar găsești, iar și iar, lucruri de îmbunătățit, devine o presiune psihică care mai mult încurcă decât ajută.
M-am blocat într-un lift foarte vechi. Nu vroia să mă coboare – ironic, nu? – nicicum de la etajul cinci al unei clădiri, la parter, ci doar la subsol. Am făcut câteva ture. De fiecare dată, la ușa de la subsol, care dădea într-un spațiu cel puțin dubios, îmi imaginam balauri în spatele ușii. Până la urmă, m-a lăsat să cobor.
Și-acum stau și încerc să lucrez la o masă mică într-un restaurant italian și trebuie să recunoscă că măcar papilele mele gustative-s satisfăcute și fericite pentru porția de penne cu somon și creveți absolut dumnezeiască, mai ales că n-apucasem azi, până acum, la ora 15, decât să torn pe gât în grabă o cafea.
Altfel, ziua e încă lungă, cu multe lucruri pe care trebuie să le fac, cu multă emoție care se va aduna pe seară. Sper doar să-i pot face față, să nu mă doboare senzația aceasta de nevoie acută de-a mă sprijini de ceva confortabil și-a trage obloanele la tot ceea ce înseamnă activitate.
Hai, zi de marți, 13, dă tot ce poți!
(poza e de ieri, când încă funcționam la capacitate măcar rezonabilă, azi cred c-aș fi potrivită de personaj într-un film cu sperietori)
5 comments
Ai grijă ce-ţi doreşti, că s-ar putea să ţi se îndeplinească! Nu ispiti ghiavolu’. 😉
Da’ ce tot faci tu în bu-hu-hu-cureşti de atîta vreme? Doar nu te băgaşi în – ptiu, drace! piei gînd bizar! – politichie?! :-”
Hai, să ai spor, fără piedici! :-* >:D< :-bd
Ahh, să vezi cum s-a încheiat!! :))
În București… păi, cred că doar întăresc dragul de Maramureș, de fapt. Al meu și-al altora.
Cum s-a încheiat: ca fermoarul în păr? 😛 :))
Aştept să-mi povesteşti.
Se poate, nu tine seama de zi de data din calendar, modul in care gandesti asupra celor pe care trebuie sa le faci conteaza, gandeste pozitiv fara nicio prejudecata asupra acestor intamplari.
O sa fie bine, piedicile se pot inlatura.
Era mai mult așa, autoironică treaba. Sigur că încrederea contează, dar, mnah, uneori parcă pot doar să fac haz de necaz, când vin toate așa, de-a valma, de parcă s-ar rupe ceva baraj, cine știe. Dar trec, cumva, trec.
Mulțumesc mult!
Comments are closed.